joi, 4 februarie 2010


Imobiliare... vând casă la roșu cu fericire centrală

Când ai reușit să-ți iei apartament, îți faci credit să-l renovezi, dacă îți merg bine afacerile, începi să lucrezi la o vilă, dacă te ține Dumnezeu, și la a doua, că poate ai doi copii și să ai ce să le lași... poate ăsta este motivul pentru care atât de puțini români călătoresc prin Asia. De câte case ai nevoie într-o viață de om pentru a fi fericit? Una în Elveția, una în Italia... De fapt, casele de care avem nevoie cu adevarat pică din cer, necondiționate de nimic, pe neașteptate și se resorb în evoluția noastră.
Câte lumi sunt pe lumea asta, câte lumi cuprinse în alte lumi, câtă culoare, câtă vibrație, câtă întindere amețitoare pe care n-o vom vedea niciodată pe geamul tramvaiului care ne duce și ne aduce de la serviciu, absorbit de gravitația oarbă a orașului, a timpului orb, egal cu el însuși, care curge prin noi, uscându-ne între cei patru pereții ai muncii noastre de o viață...
Casele sunt vii, ca oamenii, se schimbă o dată cu locuitorii lor, acasă de atunci nu mai există așa cum poate acest cald și liniștit acasă nu va mai exista peste un an. Povestea începe, ca la romantici, cu casa bunicilor din care, târziu, ca adult, mi-au făcut cu ochiul cotloane familiare cărora le reținusem detaliile pe când mă jucam sau învățam tolănită pe jos; această casă și-a încheiat cariera după moartea bunicii... Casa învăluită de viţă de vie şi linişte a socrilor, cu sobe fierbinți iarna, cu plapumi groase, cu atâta liniște... pe care am lăsat-o în urma deschizând capacul celei mai mari surprize a vieţii mele – casa din Indonezia.
Mă mișc prin Yogya ca și cum mi-aș străbate propria persoană – mediul cel mai familiar cu putință. Piesele puzzle-ului se potrivesc ca atunci când te îndrăgostești și „e să fie” și ești uimit de atâtea similarități. E ca într-o vrajă... camera mea e făcută pentru mine, cu fereastră imensă pe un perete, luna luminează ca un felinar puternic curtea pavata, palmierii își mișcă grațios și leneș frunzele, timpul e în sfârșit al meu – deschizânud-mi cu o mișcare generoasă de braţ paleta de oportunităţi la care am visat mereu – să studiez tot ce-mi trece prin cap.
Prietenii îmi dovedesc zilnic cât de multe mai sunt de aflat despre lume, iar Yogya mi-a împlinit fantezia originară în cine știe ce povești cu haiduci de a avea un căluț al meu – o motocicletă.
Ochii alunecă peste câmpurile incredibil de verzi, care ai zice că nu există decât în filme, caut culoarea în borcănașele cu pigment, culoarea care mă va readuce în acest acasă din amintire atunci când voi fi închis și această ușă. Un fluture mare ezită înainte de a-și deschide aripile și de a se odihni pe borcănașul albastru. E negru catifelat, fiecare aripă are ochi albi, tiviți cu nervuri violete. E una dintre clipele în care îți ții respirația sperând s-o faci să dureze mai mult... și zboară mai departe, așa cum zboară din noi casele, conturile din bancă, prietenii, familiile, joburile, când, într-o închidere catifelată de aripi, totul se concentrează în întrebarea dacă ai fost sau nu fericit.

Niciun comentariu:

About

toateBlogurile.ro