Cabana Mălăieşti - "E gigasimplu, ţuţi!"

Ne înghesuim opt oameni în vagonul de personal, ronţăind prăjiturele şi chipsuri, la începutul unei escapade de weekend în Bucegi. Picotim, miştocărim, băieţii stau cu ochii pe puştoaicele de generală plecate în vacanţă... pe la mijlocul călătoriei ne apucăm de cântat şi, aproape în acelaşi timp, îşi face apariţia pe culoar un acordeonist care se pare că dă în fiecare weekend o notă de autenticitate românească pârtiei Clăbucet.
Excursia ţinteşte cabana Mălăieşti (1720 m), unde unii dintre noi merg pentru prima dată. Pornim alert spre cabana Gura Diham (982 m) şi de acolo luăm în piept urcuşul spre cabana Diham (1320 m) - etapa de reacomodare cu urcatul pe munte pentru cei care au făcut o pauză consistentă de la drumeţii...
La finalul urcuşului, înainte de valea care ne duce la Diham, intrăm într-un peisaj de poveste cum nu am mai văzut niciodată - brazi ninşi, zăpadă pufoasă, crengi îmbrăcate în alb şi linişte... tulburată temporar de huruitul unor ATV-uri care ne-au ajuns din urmă, ne-au depăşit şi s-au împotmolit în zăpadă.
O ciorbă scurtă la Diham şi drumul se continuă cu o coborâre relaxantă pe "cruce albastră" până lângă un râuşor peste care trece un podeţ - ca în basme. Curge în mici cascade peste pietre şi copaci căzuţi de-a curmezişul - pauză pentru şedinţă foto urmată de un drum lung prin nămeţi. Pare că nu se mai sfârşeşte niciodată... chitara din spate e tot mai grea... în urcuş ne întâlnim cu alţi călători pe care îi vom revedea sus la cabană. O fată îşi trage sufletul cu greu, băiatul care o însoţeşte porneşte înainte cărând şi rucsacul ei. După ceva timp, îi cedez şi eu chitara lui Leone. Un alt nene stă tolănit în zăpadă - de zici că e cel mai confortabil mediu în care te poţi odihni - şi fumează. Pe drum ne pierdem unii de alţii, Leone e undeva înainte, Ana a rămas şi ea în urmă, cu Cristi care cară cea de-a doua chitară. Am plecat la 10.30 din Buşteni, iar cam pe la 5.30 am ajuns la cabană. Bem rapid un ceai şi ne cazăm în anexa cabanei (20 lei/noapte) unde, la prima impresie, e superfrig. Camera e încălzită cu o sobiţă, pragul de la uşă lipseşte cu desăvârşire; în locul lui, o distanţă de vreo 10 cm ne asigură ventilaţia.
Distracţia începe o dată cu dezbaterile pe tema "unde să cântăm". Într-un final, ne decidem pentru bârlogul nostru de la etajul anexei. După vreo câteva melodii - de-abia ne încălzisem pentru lălăit - apare un tip care ne spune că el este cazat la parter şi că să nu mai cântăm pentru că vrea să doarmă. Rămânem cu gura căscată, dezamăgiţi - nu ni s-a mai întâmplat niciodată aşa ceva. Şi în timp ce se năştea o nouă dezbatere - ce facem: întrerupem cântarea sau mergem în sala de mese, degetele mele continuau să ciupească într-o doară corzile - producând sunete destul de discrete, credeam eu... Îngheţăm însă când spărgătorul de petrecere se întoarce, dă uşa de perete cu o lovitură de picior (care a şi lăsat o gaură în palul subţire) şi răcneşte: "Credeam că m-am făcut înţeles că vreau să dorm". Ne lămurim că e beat, dar mă trezesc vorbind că "aşa se face la munte, vin oamenii să cânte, asta e atmosfera" şi că "e spaţiul nostru privat, am plătit pentru el şi putem să facem ce vrem", timp în care a lansat şi el un discurs cu cele mai multe expresii populare pe secundă, bune de preluat în vocabular şi făcut mişto după aceea: "Auzi, ţuţi? E gigasimplu, eu vreau să dorm! Mă doare pe mine la başcheţi că aşa e la munte. Vrei să te doară şi pe tine la başcheţi?" (a doua zi, mai că era să-mi rămână numele "ţuţi" de la miştourile post eveniment).
Decidem că nu are rost să ne punem mintea cu oamenii beţi şi, după ce Ioana se întoarce din sala de mese cu vestea că acolo sunt doritori să ne asculte şi să cânte, ne strângem orchestra (două chitări şi o tamburină) şi descindem.
La cabană, un grup de vreo zece bărbaţi se serveşte dintr-o oală mare cu vin fiert (am apreciat noi că ar avea zece litri) şi au mare chef de distracţie. Dăm nas în nas şi cu spărgătorul de recitaluri care ne spune nonşalant - "acum, dacă tot m-aţi trezit, am venit să vă ascult". îi zic: "Asta mi se pare culmea nesimţirii" şi îmi răspunde: "Culmea nesimţirii? înseamnă că sunem în elementul nostru".
În decursul serii, am avut parte de reacţii dintre cele mai ciudate la cântecele noastre, având în vedere adunarea pentru care am cântat - majoritatea beţi. La un moment dat, pe la început, pentru că era destul de multă gălăgie în sală, se ridică o doamnă care ţine să îi pună la punct pe toţi, spunându-le: "Faceţi un pic de linişte, să îi auzim pe copii ăştia cum cântă, că nu mai vedeţi aşa ceva în ziua de azi". Se face un pic de linişte şi noi trecem peste moment băgând un Andrii Popa, după care zgomotul de fundal se reia. Pe parcursul serii, s-au perindat pe la noi tot felul de personaje, gata să ne dea sfaturi cum să cântăm mai bine - unul ne-a pus să închidem toate caietele şi să cântăm ce ştim noi, altul i-a zis lui Bogdan să înveţe să cânte şi cu vocea, nu doar din chitară, un altul - care era mangă de când ajunsesem noi la cabană - se bagă să lălăie "cântec şoptit". Mai spre miezul nopţii, apar doi clujeni, luaţi şi ei, dar încă lucizi care preiau chitara şi continuă concertul...
Când să ne întoarcem în anexă, dăm peste un nene care tocmai îl scutura pe un altul pe motiv că "aşa se vorbeşte, mă, aici, în vârful muntelui? să te duci să vorbeşti aşa unde vrei tu, nu aici". Aflu de la Leone că tipul vorbea la telefon de vreo zece minute într-un viu limbaj pornografic. De dimineaţă, băieţii care au mai rămas în sala de mese după noi, ne spun că s-a lăsat şi cu bătaie şi sânge, din motive necunoscute. Ce mai, ca la noi în Bucureşti, în cartierul Militari! Zici că te retragi în munţi să scapi de "civilizaţie" şi uite că nu poţi.
Plecăm de la Mălăieşti zăpăciţi de această ciudată ieşire la munte, convinşi că nu ne vom întoarce prea curând... păcat de peisajul de iarnă...