Mânăstirea Histria (6.00) – Istria – Sinoie – Baia – Ceamurlia de Jos – Jurilovca (10.00 – 11.30) – Sălcioara (12.00) – Enisala (13.00) – 14.15 (Sunt obosită. Am mâncat. Am scris. Trebuie să pornesc spre Babadag) – Babadag (16.00 – Geamia. Muzeul de Artă Orientală. Abandonez ideea de a mai ajunge la Slava Rusă astăzi și caut cazare) – 16.30 (cazare la tanti Mariana)
Windy Dobrogea
- 5-6 – cele mai frumoase ore ale dimineții. Culorile sunt ca de sticlă – lucioase, răcoroase. Pe la 10 ziua începe să-și piardă din inocență. Nu mai zâmbește, culorile se albesc sub lumina puternică.
- O călătorie cu mașina e ca un puzzle din fragmente de imagini, ca și cum ai clipi continuu, iar fiecare clipire ar însemna o fotografie. Pe bicicletă e ca și cum ai merge cu ochii deschiși complet, continuu, absorbind totul. Și nu doar cu ochii, cu toate simțurile. Gusturile, mirosurile, culorile, toate te străbat, trec prin tine ca și cum deodată ai fi devenit transparent, gata să intri tu însuți în peisaj.
- Cât de intens era foșnetul ierbii înalte bătute de vânt – ieri, la întoarcerea de la cetatea Histria – fâșșș, fâșșș… Azi dimineață, când de-abia începusem drumul, din iarba de lângă mine și-au luat zborul păsări negre, apoi alt stol de păsări mici, ciripind. O vulpe? Ieri, un fazan a fugit speriat traversând șoseaua și și-a luat zborul. E lumea care-mi place – câmpurile galbene, verzi, parcelate, tractoarele, vântul puternic de pe drum care spulberă uneori frunze uscate – toate îmi amintesc de începutul școlii. De pozele din cărțile primare comuniste. Cât de mult ar avea de învățat un copil dintr-o astfel de călătorie – despre insecte, plante, culori, hărți, despre cum să discute cu oameni diferiți. Câtă încredere în el i-ar da o astfel de călătorie!
- E87 a fost un coșmar înainte de Baia – pentru doar 3 km drumul era neasfaltat și se circula pe un grohotiș alb. Camioane, tiruri îmi amenință spatele - fragil în fața mastodonților cu care concurez pentru cea mai lină bucățică de șosea. Unii mai și claxonează. Încerc să echilibrez bicicleta pe pietriș, accept scuzele oficiale de pe panoul care anunță finalul chinului și mă scutur de praful alb.
Colegii de trafic...
Biserica falnica din Ceamurlia
- Când cer biscuiți vânzătoarei din Ceamurlia, vocea mi se aude ciudat, un pic răgușită. Probabil așa e când călătorești de unul singur și vorbești puțin.
- Am mâncat unul dintre cele mai bune mic-dejunuri ever între Lunca și Vișina – două localități care nici nu apar pe hartă: biscuiți de tărâță cumpărați din Ceamurlia, brânză de la București, ardei gras și cafea. La umbra unui copac, lângă șosea, în iarba mare.
- Ceamurlia e un sat surprinzător de curat (mai dubioase sunt Istria și Sinoie), la fel și celelalte două - Lunca și Vișina. Jurilovca e un mic paradis. Straturile de flori care mărginesc șoseaua sunt mai late decât în satele de dinainte, umbrite de copaci. Case vopsite în albastru. E multă liniște. Se aud doar conversațiile oamenilor, dimineața, ca și cum satul ar fi o mare casă unde se locuiesc toți. Mă opresc în port vreo oră și scriu…
Discoteca din Jurilovca
Fabrica de conserve de peste, construita cu fonduri europene, acum inchisa... cu folos, spun cativa barbati din port
La Jurilovca, in port
- Tipică pentru Dobrogea este senzația de pustietate. Vezi câmpurile cu floarea soarelui, porumb sau grâu și totuși nu e nimeni – rar trece câte o mașină, căruță sau bicicletă. Îmi imaginez că oamenii au fost aspirați înspre altă dimensiune, lăsând peisajul cu amprentele muncii lor. Niște furnici care se chinuie atât să schimbe natura. Inutil. Într-o lună, fără intervenția omului, peisajul și-ar relua cursul și nimănui nu i-ar părea rău. Naturii i-ar părea firesc.
- Înainte de Sălcioara e o pantă minunată – un adevărat montagne-russe pentru bicicletă. Se văd în față ostroavele Deltei, dar abia când încep coborârea nebunească, nu mai am cum să fac poze. La ieșirea din sat, drumul arată ca o alee dintr-un parc imens – o arcadă de plopi bătrâni, cu umbra deasă. Trec singură, pe bicicletă… dar nu am prea mult timp de bucurie pentru că stepa începe să ardă când trec pe lângă Poligonul de tragere Babadag…
- Drumul devine greu. Liniște și soare. Câmpuri. Parcă aș pedala printr-un documentar. Vegetație gălbuie, uscată de stepă. Aș putea fi în Africa, mă aștept să văd în orice clipă trecând un leu sau o girafă mestecând din copaci. Vreo turmă de antilope?
- Cetatea Enisala se vede pe un deal. Drumul spre ea se desprinde la dreapta, urcând. Îmi adun puterile pentru că sunt gata să renunț. Sper doar că sus vor vinde apă. N-am noroc.
- Enisala (Heracleea, cum o știu localnicii) e frumoasă, mai ales priveliștea asupra câmpiei Bărăganului. Nu mi s-a părut cu nimic mai prejos față de perspectiva de la cetatea Neamțului, menținând proporțiile. Înăuntru, însă –nici un panou, nici o explicație – poți să-ți imaginezi singur că a fost casa celor șapte pitici. „Nu sunt fonduri – spune îngrijitorul Enisalei. De-asta fac și festivalul. Au avut bani și au renovat camera asta, vroiau să facă o expoziție, dar apoi Consiliul nu a mai dat bani și n-au mai făcut nimic”. În fața cetății au tras deja câteva tiruri și camioane, se întind mesele pentru grătar – a doua zi va fi horă mare: zilele cetăţii Enisala.
- La birtul satului, în Enisala, bărbații sărbătoresc sf. Ilie și dezbat actualitățile: „Au făcut Sandelo – Mandelo (despre Dacia), de ce nu fac o combină?” , „Ieri am avut cea mai grea zi – s-a stricat combina – a intrat piatră la lamă”, „La ce le trebuia sărbătoare?”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu