Musafir în Istanbul

In feribotul care ne duce in Galata privirea mi se opreste pe mainile unei femei. Musulmană, invelită în hainele negre, nu i se vad decat ochii, nasul si mainile – indescriptibil de frumoase, așezate una peste alta, culoarea cerii – perfecte. Daca aș fi văzut-o în haine europene, i-aș mai fi observat mâinile?

Mă fascinează Istanbulul, mirosul care se lasă dulce in aer seara, indescifrabil – poate de la mirodenii sau de la hainele intinse la uscat de la o cladire la alta, poate de la vant sau de la viermuiala de mahala portuara a orasului, de la mizerie…  (Mirosul asiatic care vine cu nostalgia dupa o casă indepartata, dupa un loc pe carenu  pot sa-l mai simt decat rar și doar pentru o clipa - seara inainte de a adormi. Sa fie adevarat ca in noi traieste un suflet care a mai fost pe pamantul asta?)

Pe stazile principale ale Galatei n-ai loc sa faci un pas in multimea de turisti. Strada Istikal e în timpul zilei o mare plictiseala de aglomeratie si branduri internationale, dar dincolo de rutele deja batute, Istanbulul isi traieste viata in care oamenii te trateaza ca pe un musafir. Mă opresc in fata geamului unei frizerii unde un turc batran, mustacios, tunde un baietel. Fac o poza. Primesc dinauntru un zambet. A doua. La a treia, turcul iese sa ma intrebe de unde sunt, cu foarfeca si pieptenele in mana. Inteleg din gesturile lui ca sunt multi romani in Istanbul si ca are prieteni romani. Imediat ma intreaba – „Chai?” Mi-a fost dor de asta de cand am plecat din Nepal.

Pe malul Bosforului pestii colcaie in caldarile din piata – miroase a mare.

Istanbulul e ca un joc de paravane – un pas mai departe si iesi din multimea turistica pe o strada aproape pustie. La un colt, dau peste barbatii din zonă stransi sa vadă meciul Galatasary – Fenerbahce. Televizorul l-au scos in strada ingusta,  au adus scaune din casa, iar pe spatele televizorului scrie numele partidei si taxa de vizionare 10TL (lire turcesti).

Caravanserai :)

Grand Bazar noaptea

On the road again!

TropaTrop is on the road again! Astazi iau drumul Stanbulului pentru un training de zece zile care sper sa-mi aduca si ceva picanterii de calatorie…

Zbor cu Pegasus Airlines – premieră pentru mine – care aterizează pe aeroportul Sabiha Gökçen (o suta de euro – dus-intors – bilet luat cu vreo două luni înainte) . L-am fentat pe Ataturk (aeroportul) și… vivat feminismul! Sabiha Gökçen este prima femeie pilot de luptă din lume! În cariera sa a zburat pe 22 de avioane acrobatice și de luptă și a fost prima femeie care a pilotat un Focke Wulfe 190-A3 (avion de luptă conceput de nemți în al doilea război mondial, cu un singur loc folosit pentru atac la sol, lansarea bombelor și luptă). *Oricum, turcii nu se dezmint – dacă soarele răsare, e datorită reformelor lui Kemal Atatürk, același care a creat cadrul favorabil zborului Sabihei prin sublinierea drepturilor și oportunităților egale ale femeilor și bărbaților, citesc mai jos pe site-ul aeroportului...*

Dacă avionul face doua ore de la Bucuresti, imi va mai lua inca o ora sa ajung în Galata unde se afla hostelul. Zborul ajunge la 18.50… cu ceva panica si agitatie la bagaje se va face suficient de tarziu ca gasirea „casei” noastre pentru următoarele zece sile (oricum ascunsa pe stradutele Galatei si nesemnalizata din cate mi s-a spus) sa devina interesantă.