In timpul celui de-al doilea razboi mondial, Japonia a ocupat teritorii din Indonesia de astazi, Myanmar, Cambodia, Vietnam, Laos, Thailanda, Filipine, Malaysia, China de est, Korea.
In Thailanda, in apropiere de Kancanaburi, a construit cu ajutorul prizonierilor de razboi si a muncitorilor asiatici din teritoriile ocupate o cale ferata care urma sa serveasca transportului de munitii si provizii spre India (urmatoarea tinta).
Constructia a inceput in 1942, simultan in Thailanda si Burma (Myanmar). Inginerii care au proiectat lucrarea au estimat ca va fi terminata in cinci ani, insa dupa doar 16 luni era functionala, cu pretul a 100.000 de vieti.
Calea ferata se numeste acum „a mortii”, iar cea mai dificila parte a ei a fost numita de prizonieri „hellfire pass” (trecatoarea focul iadului) – cand lucrarile pareau sa nu inainteze suficient de rapid, acestia au fost fortati sa lucreze in schimburi, cate 16-18 ore, chiar si noaptea, la lumina tortelor asemanate cu focul iadului. Uneltele folosite erau extrem de rudimentare, aproape ca au sapat in peretii muntelui cu mainile goale... Alte detalii vi le imaginati – batai, boli, foame...
Ca o ironie a istoriei, a umanitatii cu valurile ei de violenta care nu duc nicaieri, unul dintre podurile caii ferate pentru care au murit atatia oameni a fost bombardat de aliati 20 de luni mai tarziu, iar dupa razboi, britanicii au distrus 4 km de cale ferata de pe teritoriul Burmei pana la punctul de frontiera Trei Pagode de teama ca va fi folosita de grupari separatiste. Pe teritoriul Thailandei, parte din calea ferata e ingropata sub un baraj, parte a fost distrusa si pe 130 de km de sine inca mai circula trenuri.
Muzeul The Hellfire Pass, in apropiere de Kancanaburi, e impresionant, clar, direct si dupa ce pe retina ti se imprima toate imaginile de acolo, ochii nu vor mai vedea niciodata in parcul care conserva urmele caii ferate doar vegetatie arsa de soare, doar stanci, doar munti in departare, ci duritatea pe care trebuie sa o fi avut piatra, aerul de foc, copacii inalti care trebuiau taiati pentru a defrisa zona...
E liniste, pasarile si insectele susura ca intotdeauna, dar aici natura nu e calma, dedesubt pamantul mocneste, scrasneste surd, aici nu e loc pentru pace... Natura de aici nu are linistea eterna a oricaror munti, suferinta se zvarcoleste inca in pietre, strigatele vibreaza inca in pasi...
Si te intrebi – cum de continuam sa uitam? Cum de construim muzee de razboi pentru a nu mai repeta greselile, dar continuam la fel?
Totul e departe de a fi trecut... Memorialele de razboi nu au decat rezultatul de a impresiona turistii timp de cateva ore (poate nici atat), cand, de fapt, suntem aceiasi, cu aceleasi ambitii... Ne vom emotiona gandindu-ne: ce buni suntem, cum ne mai doare suferinta altora – si ne vom intoarce la propria lupta pentru putere (dusa la scara mai mica sau mai mare), la propriile mici minciuni si ambitii... Poate e nevoie ca specia umana sa dispara pentru a fi din nou pace, pentru ca natura sa-si recapete linistea, sa taca strigatul din stanca sparta.
In Thailanda, in apropiere de Kancanaburi, a construit cu ajutorul prizonierilor de razboi si a muncitorilor asiatici din teritoriile ocupate o cale ferata care urma sa serveasca transportului de munitii si provizii spre India (urmatoarea tinta).
Constructia a inceput in 1942, simultan in Thailanda si Burma (Myanmar). Inginerii care au proiectat lucrarea au estimat ca va fi terminata in cinci ani, insa dupa doar 16 luni era functionala, cu pretul a 100.000 de vieti.
Calea ferata se numeste acum „a mortii”, iar cea mai dificila parte a ei a fost numita de prizonieri „hellfire pass” (trecatoarea focul iadului) – cand lucrarile pareau sa nu inainteze suficient de rapid, acestia au fost fortati sa lucreze in schimburi, cate 16-18 ore, chiar si noaptea, la lumina tortelor asemanate cu focul iadului. Uneltele folosite erau extrem de rudimentare, aproape ca au sapat in peretii muntelui cu mainile goale... Alte detalii vi le imaginati – batai, boli, foame...
Ca o ironie a istoriei, a umanitatii cu valurile ei de violenta care nu duc nicaieri, unul dintre podurile caii ferate pentru care au murit atatia oameni a fost bombardat de aliati 20 de luni mai tarziu, iar dupa razboi, britanicii au distrus 4 km de cale ferata de pe teritoriul Burmei pana la punctul de frontiera Trei Pagode de teama ca va fi folosita de grupari separatiste. Pe teritoriul Thailandei, parte din calea ferata e ingropata sub un baraj, parte a fost distrusa si pe 130 de km de sine inca mai circula trenuri.
Muzeul The Hellfire Pass, in apropiere de Kancanaburi, e impresionant, clar, direct si dupa ce pe retina ti se imprima toate imaginile de acolo, ochii nu vor mai vedea niciodata in parcul care conserva urmele caii ferate doar vegetatie arsa de soare, doar stanci, doar munti in departare, ci duritatea pe care trebuie sa o fi avut piatra, aerul de foc, copacii inalti care trebuiau taiati pentru a defrisa zona...
E liniste, pasarile si insectele susura ca intotdeauna, dar aici natura nu e calma, dedesubt pamantul mocneste, scrasneste surd, aici nu e loc pentru pace... Natura de aici nu are linistea eterna a oricaror munti, suferinta se zvarcoleste inca in pietre, strigatele vibreaza inca in pasi...
Si te intrebi – cum de continuam sa uitam? Cum de construim muzee de razboi pentru a nu mai repeta greselile, dar continuam la fel?
Totul e departe de a fi trecut... Memorialele de razboi nu au decat rezultatul de a impresiona turistii timp de cateva ore (poate nici atat), cand, de fapt, suntem aceiasi, cu aceleasi ambitii... Ne vom emotiona gandindu-ne: ce buni suntem, cum ne mai doare suferinta altora – si ne vom intoarce la propria lupta pentru putere (dusa la scara mai mica sau mai mare), la propriile mici minciuni si ambitii... Poate e nevoie ca specia umana sa dispara pentru a fi din nou pace, pentru ca natura sa-si recapete linistea, sa taca strigatul din stanca sparta.
.JPG)
