vineri, 2 ianuarie 2009


Ski la Axamer Lizum

După doar patru ore de somn, reușim să ne mobilizăm și în prima zi a lui 2009, prindem autobuzul spre stațiunea montană din apropierea Innsbruckului. Până la Axamer Lizum se face cam o oră, noi am ajuns mai rapid datorită traficului lejer. Admirăm șoselele impecabile care ne duc printre sate cochete cu vile ninse. Stațiunea se află la 1564 de metri, iar funicularul te urcă până la 2300. Minunată infrastructură pentru ski – telescaune peste tot, instalații moderne.
Dau o tură pe o pârtie mai joasă și mă hotărăsc să atac vârful de 2300 al stațiunii, Hoadl, la care ajungem cu funicularul. Sus, ceață – să îți bagi degetele în ochi. Cum în Austria jumătate dintre turiști sunt români (și o mare parte italieni), mă agăț de un domn care mai coborâse pârtia și îl rog să mă aștepte, să coborâm împreună, mai ales că ar fi fost de preferat să nimeresc drumul printre cele două prăpăstii pe care nu le vedeam, dar care cică existau la începutul traseului. Am coborât cu atenție, pârtia s-a dovedit a fi destul de lungă – o plăcere să aluneci în văi și să vezi cum munții cresc pe lângă tine. La mijlocul traseului am dat de o bodeguță din lemn unde te puteai odihni și servi ceva pentru mai mult spor – îmi și imaginam crâșmarul ajungând la serviciu pe schiuri. Ne-am oprit cât să fumeze ghidul meu o țigară și să stăm un pic de vorbă. El era cazat la un hotel chiar în stațiune și a fost dezamăgit când a auzit ce petrecere a ieșit în Innsbruck pentru că la ei, la 12 noaptea, toată lumea dormea. Doar îi aștepta o nouă zi de ski...
O luăm iar la vale... Schiul îți limpezește mintea și îți abate gândul de la orice, mintea îți este captată doar de următoarea mișcare, de următoarea alunecare în dansul echilibrat, lucid al coborârii.
A doua urcare a fost mai norocoasă – cerul se limpezise și priveliștea era minunată. Peste tot în jur lanțuri de munți albi și văi pătate de negrul brazilor, cer de un albastru limpede... genul de imagine care îți inspiră cugetări existențiale legate de ce se va alege de lumea asta după ce vei muri tu, cum ea va continua să meargă mai departe cu toate frumusețile și tu ești doar o clipire de ochi a universului... Dacă încerci să reproduci cum arată un astfel de peisaj nimerești în extreme filosofice, așa că m-am scuturat de gânduri și am făcut câteva fotografii care să păstreze cât de cât acele senzații.
Și când mă gândesc cum ne marketăm noi, ca țară – România, o țară frumoasă, cu munți, mare, destinație turistică! Hahaha! Pe lângă faptul că sunt toate foarte scumpe, nu avem efectiv ce oferi față de alții – un amărât de munte de peste 2500 m, cu un refugiu ruginit și murdar, când în Austria până la 2500 te duce telecabina lejer și acolo găsești restaurante și magazine. Trei lulele trei surcele de pârtii pe Valea Prahovei... care acum mi se par jucărie. Mai avem de muncă... Nu fac parte dintre cei cu fitze cărora nu le mai convine România, doar Austria le mai ajunge la nas, dar când vezi câte lucruri s-au putut construi aici, cum și-au exploatat potențialul natural, cât de civilizat este totul – un skipass pentru toate pârtiile, cartela face clic din buzunarul gecii când intri la telescaun, nici nu e nevoie să o scoți – versus biletele de hârtie cumpărate la fiecare urcuș la Azuga sau cel mult o cartelă cu cinci urcări...
Mâine mergem la Stubaier Gletscher, o stațiune de ski la 3.000 de metri cu restaurante, magazine și tot cei îi trebuie.
De la Axamer ne întoarcem frânți – dăm o tură prin centru și descoperim un restaurant cu prețuri rezonabile (9 euro friptură cu cartofi copți) în care mâncăm prânzul amânat pentru „apres-ski” - adică ora 6.

Niciun comentariu:

About

toateBlogurile.ro