joi, 1 ianuarie 2009


Către Innsbruck, Austria – 29-30 decembrie

Zece zile fără să fie nevoie să scriu sau să pronunț cuvântul „criză”... mmm... mă întind de plăcere. Revenirea la lumea mea de trenuri și tranziții... Un compartiment întunecat, cu Leone la fereastră și brazi ninși pe Valea Prahovei, luminoși, un peisaj de fantezie.
Plecăm cu întârziere de o oră din București – s-a dus legătura noastră din Viena către Innsbruck. Au anunțat întârzierea cu 10 minute înainte de ora inițială la care trebuia să plece trenul, apoi au prelungit-o de la jumătate de oră la o oră. Când în sfârșit au garat trenul, tot peronul fierbea de lume și nervi. Noi ne-am liniștit când am văzut că, prin vânzoleala generală, în cușetă nu mai urcă nimeni. Din cauza grevei lucrătorilor de la căile ferate din Ungaria – întreruptă abia de Crăciun – mulți au renunțat la bilete preferând varianta mai sigură a avionului.
De la Brașov ne cotropește totuși o familie plină de fițe – mama, tata și fiica împreună cu soțul. Mama – cea mai fițoasă dintre toți: „Eu nu mă uit la Răzvan și Dani și nici nu cred că am pierdut ceva. O emisiune culturală ar avea întotdeauna loc în programul meu”... completează ea. „După mine, olandejii (!!!) sunt cei mai frumoși bărbați – înalți, suplii...”, conversează cu fiica. Conductorul trenului ne avertizează să avem grijă de „lucrurile personale” pe teritoriul Ungariei, că se fură – dacă se poate să nu dormim câteva ore după ce plecăm din vamă. Ce vorbești, abia după vamă somnul a fost mai dulce și nimeni nu ne-a deranjat. E adevărat că acele cușete cu șase paturi în care călătoream nu aveau dispozitiv de închidere. În vagonul alăturat, cele cu patru, în schimb, erau mult mai dichisite, dotate chiar și cu vizor.
Dacă din București am reușit cu chiu cu vai să plecăm, trenul se împotmolește și nu se mai dă dus din Budapesta, unde ne plictisim vreo două ore. Calculăm întârzierea și ne întrebăm dacă ni se va mai păstra camera până seara, când vom ajunge noi la Innsbruck.
Din Viena reușim să prindem o legătură cu Innsbruckul și ne găsim destul de greu locuri în trenul plin de tineri – toți cu laptopurile după ei, cu căștile în urechi sau trăgând de câte un snowboard.
După încă patru ore cu trenul (se fac în total fix 24 de ore și jumătate de când am plecat din București), ajungem la destinație și suntem încântați să fim plimbați cu un BMW-taxi cu canapele de piele și sound sexy până la Pension Paula, unde ne-am făcut rezervările (32 euro camera single, 50 camera dublă, mic dejun inclus).
Innsbruck-ul e plin de lumini și, cu toate că suntem scurși de oboseală, nu avem răbdare până a doua zi și coborâm în oraș. E în jur de 8 seara, prin centru se mai plimbă câțiva turiști, dar toate magazinele sunt închise. Restaurantele par să fie frecventate doar de turiști și au o atitudine discretă – dacă n-ai vedea oameni înăuntru ai zice că sunt închise. Nu-mi imaginez unde s-au evaporat toți localnicii de sunt străzile atât de pustii ca în miezul nopții la noi.
Descoperim un Innsbruck plin de clădiri frumoase, de epocă, toate emană o tradiție și sunt urmele unei istorii frumoase, al unui popor de succes și îmi aduc în minte imagini despre epoca anilor 20, proiecții imaginare ale unor rude pe care nu le-am cunoscut și care au trăit în perioada tangoului... Cât e de important pentru un popor ca amprenta istoriei să se cunoască, să i se aducă aminte cine este cu adevărat. La noi, comunismul a ras tot – blocurile nu-ți pot aduce aminte de nimic, sunt toate identice... nici nu se poate vorbi de o amprentă... Sau poate e vorba chiar de una prea puternică, nivelatoare. Cât e de important să preiei librăria în care a lucrat familia ta, generații de-a rândul, și să duci mai departe afacerea începută de stră-bunicul tău – gând care îmi trece prin cap în fața unui anticariat deasupra căruia scrie cu litere mari, încrustate în clădire Anton Schwab.
Cele două magazine de suveniruri pe care le găsim deschise sunt pline de mănuși și fesuri cu steluțe, eșarfe imprimate cu flori de colț și căciuli îmblănite, cu capete de animale... așa că îmi sclipesc ochii a shopping.
Mâine e ultima zi din an și vom merge la ski – 100 euo ski passul pentru trei zile, din câte am auzit. Cam scump, dar e unul dintre lucrurile pentru care am venit.

Niciun comentariu:

About

toateBlogurile.ro