duminică, 4 ianuarie 2009


Innsbruck by day - 3 ianuarie

În sfârșit vedem Innsbruckul ziua pentru că până acum ajungeam în centru doar seara, obosiți după o zi de ski. După-amiază trebuie să plecăm spre Salzburg și înainte de asta dăm o tură prin centrul orașului și facem ceva shopping în magazine de sport. E sâmbătă și toată lumea a ieșit la plimbare. Deși mentalitatea generală (chiar și la românul cu care am coborât pârtia la Axamer) este că austriecii sunt un popor rece, mie nu mi-au lăsat deloc impresia asta. În magazine toți vânzătorii zâmbesc, te salută de la intrare și dacă le spui că doar arunci o privire te lasă în pace și nu îți suflă în ceafă sau nu te sâcâie arătându-ți alte sortimente. Cârnd am intrat într-un magazin detsul de select, un vânzător trecut de 40 de ani a zâmbit, s-a apropiat de noi și a spus „this is very very nice” ... Am crezut că vrea să îmi arate un articol de prin magazin, dar de fapt m-a apucat, glumind, de nasul căciulii mele cu cap de cățel.
Într-o altă galerie de shopping, mi s-a părut incredibil că un grup de oameni (erau cam cinci-șase) stăteau în fața vitrinei unui magazin de electronice unde se afla un televizor deschis pe un program care transmitea o competiție de ski, iar toți o urmăreau. De altfel, în toate cafenelele unde există un televizor, acesta este întotdeauna lăsat pe un canal de sport și se urmăresc concursurile de ski.
Este o țară cu o cultură puternică pentru sport. Prin Innsbruck circulă sute de biciclete pe care stăpânii le abandonează pe oriunde, dar există și locuri special amenajate, ca niște mici parcări pentru biciclete. În permanență trec în stânga și în dreapta oameni cu snowboarduri, skiuri în spate sau chiar încălțați cu clăpari. Toată lumea se îmbracă în geacă de munte și bocanci, iar magazinele de sport au nenumărate sortimente de haine și încălțăminte de calitate pentru munte, cu prețuri totuși ceva mai ridicate decât în România (bocanci – în medie 180 euro, geacă 250, dar merge și până la 500, skiuri – cam 300 euro, clăpari – 350-400 euro).
Și încă un lucru surprinzător – austriecii nu au fitze. Ce vreau să spun cu acest lucru: nu au nici o jenă să se descalțe în tren și să stea așezați turcește sau să pună picioarele pe scaunul din față în timp ce se uită la un film pe laptop. Probabil dezinvoltura nu este specifică doar austriecilor: cea mai tare era finlandeza care a stat cu noi la pensiune și care cobora la micul dejun doar în șosete, când toți – inclusiv gazda – eram încălțați în bocanci; peste tot prin pensiune mergea la fel.
Când am fost să mâncăm la Stubaier, cel care servea a scăpat câțiva cartofi din paletă, așa că i-a luat cu mâna și i-a pus în farfurie; nici șnițelul nu a reușit să îl pună pe tot, o parte a căzut înapoi și nu se mai dădea luată cu paleta, așa că a luat-o cu mâna. Nimeni nu a protestat.
Austriecii par să fie mari iubitori de animale – intră peste tot cu cățeii: în magazine, în restaurante. E caraghios și ciudat să îi vezi cum se plimbă printre standuri și se uită la haine ținând cățelul în lesă. La restaurnatul în care am intrat la gară, cățelul se afla chiar după tejghea. Era al barmanului care probabil nu avea cu cine să îl lase; în plus, era un puiuț de o rasă de talie mare - părea un fel de ciobănesc - și avea chef de joacă, așa că din cînd în cînd mai scotea câte un lătrat care îi făcea să tresară pe clienți. Până la urmă, într-un moment de respiro, barmanul s-a văzut nevoit să îl ia la plimbare prin gară.
Cred că Austria e cea mai frumoasă țară pe care am vizitat-o până acum. Pe lângă minunatele peisaje, are farmecul civilizației, al lumii în care poți să îți permiți lucrurile de bun-simț de care un om are nevoie pentru a fi mulțumit și a duce o viață frumoasă – o casă, o mașină, skiuri, o afacere, dacă îți dorești.
Ne-am atașat de Innsbruck și ne-a părut rău că plecăm deși următoarea destinație, Salzburgul, era, de asemenea, o destinație de referință pe harta Austriei. Dar ne simțisem atât de bine la Pension Paula, micul dejun era atât de plăcut cu priveliștea de pe fereastra imensă, cu atitudinea de bun-simț și zâmbetul lui Wolfgang care ne întreba în fiecare dimineață „What would you like to drink?”, atmosfera cosmopolită de la pensiune, ne obișnuisem cu munții imenși pe care îi vedeam zilnic...
Şi aveam o presimţire că ceva nu va fi ok. Nu a fost nevoie să luăm alt bilet şi l-am folosit pe cel Sargans (Elveţia) – Bucureşti, deci o veste bună pentru noi. Lucrurile nu au evoluat la fel când am coborât în gară la Salzburg. Am dat peste un şofer pe care l-am mirosit ca fiind „şmenar” (îmi amintesc de bunul-simţ al şoferului din Innsbruck şi BMW-ul lui cu canapele de piele) şi aşa a fost pentru că ne-a plimbat prin cartierul unde trebuia să ajungem pretextând că vrea să ne ducă la un loc de cazare despre care ştia, de fapt, că este închis. În fine, ajunşi la detinaţie (o viluţă care a părut pentru noi situată la marginea oraşului într-un cartier de case), am descoperit că nici camera pe care o rezervasem nu era aşa cum ne aşteptam. Gazedele – trecute de 40 de ani, un ochelarist cu părul lung şi alură de hippiot şi soţia lui, care râdea tare din te miri ce – ne puneau la dispoziţie un întreg etaj, cu baie şi bucătărie, însă peste tot era foarte frig. Încăzeau baia şi dormitorul cu o singură sobă comună şi, deşi ne-au promis că se va încălzi până seara, am făcut frigul noaptea respectivă. În baie nu aveau încălzire şi, în plus, peste tot mirosea ciudat... De intenet wireless nu putea fi vorba. Am început să „plângem” după Wolfgang şi pensiunea lui – dacă aveți nevoie de cazare în Innsbruck – http://www.pensionpaula.at/, v-o recomand.
Aşa că am ieşit la 8 seara în oraş să căutăm cazare (vila noastră era chiar la zece minute distanţă de centru), am întrebat pe la câteva hoteluri din preajmă şi am ales preţul cel mai mic (cu 2 euro pe noapte mai mic decât la Abfalterblick)– un hotel de partu stele care, cum aveam să vedem a doua zi, era cam de trei la noi în România. Am dat o tură prin centru, am pus la punct strategia de a le argumenta gazdelor a doua zi dimineață că noi plecăm și ne-am întors.
Etajul nostru era decorat, totuși, cu gust, mobilierul avea un design tradițional, abajururile erau din răchită, prin diverse colțuri găseai coșulețe cu flori, dar era prea mare, era frig și oarecum sinistru.

Niciun comentariu:

About

toateBlogurile.ro