miercuri, 7 ianuarie 2009


Gastein, stațiune de ski lângă Salzburg – frig și zăpadă subțire

Skiul la Salzburg nu a fost nici pe jumătate la fel de plăcut ca la Innsbruck. Nici muntele și nici oamenii nu au fost la fel de prietenoși cu noi. Recepționera ne-a spus că skibusul pleca din Piața Mirabelli și că prețul unui bilet dus-întors este de 13 euro. La fața locului am descoperit un scoțian șmenar care făcea pe ghidul și chelea turiștii de bani mai ceva ca un român versat de-al nostru. A mers până acolo că i-a cerut unei brazilience care avea până în 18 ani 60 de euro să îi facă rost de un anume fel de skipass. Se înfigea să ne ia tuturor banii pentru skipass – unii i-au dat, noi am preferat să ne luăm personal. Skiul este mai scump aici decât în Innsbruck, iar stațiunea unde ne-a dus nu prea ne-a plăcut. La o altitudine mai joasă și distranță cam de o oră față de Salzburg, Gasteinul nu are munții ninși cu care ne obișnuisem la Innsbruck. Aici, doar crestele sunt albe și imediat mai jos, brazii negri mușcă din peisaj. Din păcate, am purtat pe toate pârtiile cu mine aparatul foto care era inutil fără baterii (din neglijență, am uitat să cumpărăm, așa că nu am poze din Gastein). Oricum, la Stubnerkogel (2250m) era foarte frig, bătea vântul de mă plimba cu schiuri cu tot, iar pârtiile aveau porțiuni cu gheață și porțiuni unde zăpada era foarte subțire. Restaurantul din vârf, era, însă foarte elegant, lucrat în lemn și oferea o priveliște frumușică.
A rămas totuși plăcerea de a te arunca pe schiuri în văi, peste praguri, de a nu te mai gândi la nimic în acel avânt, în acel dans care nu îți lasă în minte decât gândul la mișcarea pe care o creezi, la simetria, frumusețea și echilibrul ei. Pârtiile erau foarte lungi, coborai de la 2250 până la 850 de metri, ceea ce era foarte bine pentru că te puteai bucura cât mai mult de zăpadă, doar că trebuia să mai facem popasuri din loc în loc să ne odihnim picioarele, jurând că la București vom lucra mai mult „bulanul”.
În autocar, mă apucă o deznădejde la gândul că mâine va trebui să ne facem bagajele. Plec din Austria cu o tristețe, cu un sentiment de înstrăinare, cu un dor de o țară cu care am vrut să mă identific, de care am crezut că pot să aparțin (dar totul era doar pentru o vacanță...), iar acum, la întoarcere, rămâne în urmă, ne despărțim ca într-o idilă trăită intens, care știam că va dura doar câteva zile.
Pentru un șut înapoi la realitate, scoțianul ne dezgustă la maximum, amintindu-ne încă o dată că avem la dispoziție băuturi în minibarul autocarului, trecând pe la fiecare să ne arate insignele cu stațiunea pe care le are la vânzare și spunându-ne că a fost o plăcere pentru el să ne conducă spre ski, speră că și pentru noi compania lui a fost plăcută și ne roagă, dacă dorim, să lăsăm un bănuț pentru el și șofer, asigurându-ne că acești bani vor fi utilizați chibzuit pentru administrarea unei berării locale. Deci, da, omul nu are școala vieții în România, dar se descurcă la fel de bine la fraierit turiști ca și patronii noștri de restaurante care au note de plată „speciale” pentru turiștii străini. Cum zice Leone: „Ăsta l-ar vinde și pe taică-su tranșat și făcut sandvișuri în autocar!”...

Niciun comentariu:

About

toateBlogurile.ro