Bloody photos!

Procesiune de inmormantare













Abia dupa cel de-al doilea taur ucis mortul este considerat mort, iar pe spinarea celui de-al doilea, sufletul sau parasete satul













Some kind of jim morrison :) ...




















Tau-Tau - sculptura care reproduce chipul persoanei decedate












Tinerii din familie poarta cotume traditionale



















:) Liniste in Toraja





















Paznic













Cimitir traditional















Casa traditionala, cu acoperisul de forma unei barci
















Pregatirea pranzului de la 'pomana'






































Inteleptii satului

Funerals in Tana Toraja

In Indonezia timpul are o valoare relativa: traditii de acum sute de ani sunt pastrate pana acum, iar ceremoniile se desfasoara in acelasi fel cum le-ar fi facut stramosii.
In Tana Toraja, mortii se ingroapa cu doua ceremonii - una in spiritul credintei locale, cu accente animiste, cea de-a doua, crestina.
Ceremonia traditionala e un adevarat masacru - se taie pana la 50 de tauri si mult mai multi porci (fiecare familie aduce cate un porc care este taiat si preparat, apoi se imparte invitatilor). La o astfel de adunare vin pana la 1.000 de oameni, in functie de familie (pentru una modesta, cam 300), pentru ca se aduna toate rudele care locuiesc in diverse alte insule din Indonezia. Corpul decedatului este pastrat in casa si tratat ca o persoana vie, doar adormita, pana cand totul este pregatit pentru ceremonia de inmormantare si toata lumea poate veni sa il vada ultima data.
Este foarte important ca totul sa se desfasoare cum trebuie, sa fie omorate suficiente animale (sufletele animalelor ajuta sufletul decedatului sa treaca podul spre celalalta lume) pentru ca altfel sufletul decedatului se intoarce in sat si creeaza neplaceri familiei...
O astfel de ceremonie da indigestie doar privind-o iubitorilor de animale. ONG - urile pentru protectia animalelor nu prea au ce face si, oricum, in Indonezia sunt preocupate mai mult de specii de primate si broaste testoase

Complexul bule

Culoarea pielii e in Indonezia bijuteria numarul unu. Toate cremele din superamarketuri sunt pentru albitul pielii (ba se gaseste chiar si ceai pentru albit pielea), indonezienii se imbraca pana in dinti de teama soarelui care ii va bronza si isi compara constant intre ei nuanta bruna a pielii. Cei mai negriciosi sunt ironizati, cei mai deschisi la culoare, admirati. "Gosia hitam!" exclama colega dayak a Gosiei si isi apropie pielea pentru comparatie. Dayacii se bucura de una dintre cele mai deschise nuante de piele din Indonezia, javanezii se resemneaza la culoarea lor intunecata.
Cu obisnuita nemultumire umana care te face sa iti doresti ceea ce nu ai, indonezienii isi slutesc farmecul lor de papusi brune cu zambet sclipitor, acoperindu-si fata cu creme albe care le dau un aspect tribal...
Nu as merge atat de departe incat sa-i numesc rasisti... e doar o chestiune de gust, de estetica...
Nici nasul lor mic, delicat nu le convine. In schimb, sunt morti de admiratie dupa nasul meu care iese cu tupeu la inaintare... asa ca intorc capetele pe strada, de pe motocicleta sau din masina si striga "cantik!" (frumoasa!)

Tana Toraja

Destinatia noastra in Sulawesi e inconjurata de munti si renumita pentru ritualurile funerare.
Oamenii Toraja isi aseaza mortii in grote sapate in stanca si sculpteaza efigii ale decedatilor. Ei cred ca mortii pot lua cu ei diverse lucruri si ca animalele pe care le-au detinut in timpul vietii trebuie sa isi urmeze stapanii dincolo.
Sculptura in lemn, diverse impletituri si bijuterii din margele colorate reprezinta arta Toraja.
Principala atractie sunt, fireste, inmormantarile, asa ca glumim, macabru, in spiritul locului, sperand sa fim martorii unei astfel de ceremonii.
In spririt turistic, Toraja fac doua inmormantari - una imediat dupa moarte si cea de-a doua in lunile Iulie - August, cand este plin sezon.

Spre Sulawesi

Ne inghesium intr-o Honda Kijang zece oameni, inclusiv soferul. Doi pe locul de langa sofer, patru la mijloc si inca trei pe locurile din spate pentru o calatorie de trei ore spre Balikpapan, orasul port de unde pleaca vaporul nostru spre Sulawesi.
Nimeni nu se grabeste nicaieri, firesc, Indonezia e tara fericita in care oamenii refuza sa se streseze si continua sa isi repete "tidak apa-apa" (nici o problema) ca o mantra pana ajung sa creada cu convingere. Gasirea combinatiei norocoase in asezarea bagajelor in spate e un spectacol amuzant pentru bule - indonezienii calatoresc cu bagaje inimaginabil de mari si multa, multa mancare (una dintre placerile vietii lor), precum si farfurii, pahare...
O data ce reusim sa plecam, o surpriza placuta vine din partea muzicii - Scorpions?! Nu ne vine sa credem dupa atata siroposenie indoneziana (pop rockul lor e un gen miorlait, bun pentru coloana sonora a telenovelelor, despre dragoste si inimi frante).

Impachetati strans (eu sunt lipita de fereastra intr-o margine), reusim sa ajungem in portul Balikpapan, unde aflam ca vasul nostru nu pleaca la 11 noaptea, ci abia la 1... asa ca avem de asteptat. Dam o tura prin portul invaluit in fumul dens al gratarelor cu sate (frigarui din pui) sau ikan bakar (peste fript), cu ceata de curiosi dupa noi - fiecare tine sa ne intrebe personal de unde suntem, ce avem de gand sa facem, ce varsta avem si daca avem prieten... asa ca sa porti aceeasi conversatie de zeci de ori pe zi te poate scoate cu usurinta din minti atunci cand calatoresti.

Unul dintre interlocutorii nostri, Afrim, ne spune ca in Tana Toraja (destinatia noastra in Sulawesi) a vazut cu ochii lui oameni morti mergand deasupra pamantului si o spune cu atata convingere (nu e primul) ca iti vine sa il crezi. Afrim are o nevasta si e in tatonari cu cea de-a doua... ne repeta ca el nu e om rau, dar ca nu are bani pentru a doua nevasta, asa ca o sa o pastreze doar ca amanta... Cele doua nu se inteleg, din fericire locuiesc la sute de km distanta (avantajul unei tari asa intinse). Totusi, Afrim clatina nemultumit din cap si spune ca abia trei neveste sunt "cukup" (destul).

Vaporul nostru e imens, ne aminteste de Titanic... din pacate, noi suntem ca di Caprio, in mizerabila clasa economica... Inainte ca pasagerii sa coboare de pe vas in Balikpapan, inauntru navaleste o ceata de carausi zgomotosi care se imbrancesc si alearga in cautare de clienti. La coborare, in Pare-Pare (Sulawesi) aveam sa vedem acelasi spectacol, doar ca din interior - pasagerii fac culoar, ferindu-se de urgia zgomotoasa a carausilor care zbiara si isi fac loc cu coatele.

In timpul noptii - un incident stupid in care doi tinerei au incercat sa ma lase fara geanta in timp ce dormeam. Norocul meu ca un spiridus prietenos mi-a soptit la ureche inainte de a adormi sa scot banii de acolo si sa deschid ochii in momentul in care intrau in toaleta cu geanta mea... Probabil nu se asteptau sa vin dupa ei, ba sa ii mai si fugaresc pana jos - unde i-am pierdut (fireste, nimeni nu s-a deranjat sa ii opreasca, era 4 dimineata). Cand m-am intors, geanta era tot in toaleta, camera era la locul ei, telefonul la fel, iar banii erau la mine, asa ca "tidak apa-apa". Tipul de la securitate s-a plimbat un pic cu mine poate ii recunosc printre pasageri, dar era atat de fara chef si pacifist incat am lasat-o balta...

Printre placerile indonezienilor se numara si datul zvonurilor mai departe. Orice subiect e bun de barfa si e cu atat mai delicios cand sunt si niste bule la mijloc, asa ca a doua zi tot vaporul stia de incidentul meu.

Indonezia plaseaza reflectoarele ei admirative asupra oamenilor albi, astfel incat tot ceea ce spun, fac sau mananca bule trece din vorba in vorba, de la om la om, mai ales cand indonezienii mor de plictiseala pe vapor si cea mai tare distractie este sa ii intrebe pe bule de sute de ori aceleasi lucruri si apoi sa comenteze intre ei, dand mai departe informatia.

Desigur, a fi bule are si avantaje - de multe ori am primit ajutor sau tratament special datorita atasamentului lor fata de pielea alba.

Kutai National Park, Kalimantan

Mama urangutan cu bebelus













Wild forest














Lady orangutan














Liana




















Animalutze in jungla











Resedinta tarantulei. La momentul vizitei, dormea inauntru














photos by Gosia

Derawan, ireal...

Derawan este imaginea tipica la care oamenii se gandesc cand cineva pronunta "Indonezia" - apa turquoise, palmieri, liniste...
Mi se pare incredibil ca asa ceva exista in realitate, fara filtre de culoare, fara prelucrari pentru tv... Derawan are in corp linistea fericirii, un drog care te fura de la prima privire inspre pasarelele lungi de lemn care patrund in apa limpede. Poti da ocol insulei intr-o ora, casele sunt impodobite cu flori colorate, din cer te privesc palmieri asa cum vezi doar in cartile postale sau ghidurile de calatorie.
Primul meu gand a fost ca este un loc minunat unde sa te intorci la finalul vietii. Am petrecut in Derawan doar o zi si jumatate, suficient cat sa imi lase impresia ca este un loc la capatul lumii, la granita spre o alta lume...

Noaptea, plimbandu-ma pe plaja, cu intunericul in fata, am senzatia ca pasesc spre o alta lume, spre infinit, spre Nimic. Pasarela de lemn ne duce adanc in aerul de mare, in muzica fosnitoare, sub cerul care se deschide ca o harta, ca o coala de hartie, un planetariu real. Nimic nu mai conteaza deja, ce am trait, ce voi trai, sub infinitul care iti ia mintile. In departare, furtuna lumineaza norii stransi la orizont, dezvaluind castele fantomatice.

Derawan are harul de a-ti concentra toate gandurile in momentul prezent, ceea ce putine destinatii de vacanta au talentul de a face. Snorkellingul e o alta activitate construita din placerea pura a privirii. Nimic nu mai ramane in lume decat ochii care privesc in jos, spre fascinanta lume subacvatica. Inoti alaturi de testoase si pesti colorati, corali... surprinzator ca nu e un documentar tv, ci exact ceea ce vezi cu ochii tai.

Pentru calatorii fara bani, parte din experienta Derawan este insusi drumul spre acest loc de vis care dureaza cam 20 de ore cu autobuzul si e un adevarat infern. Aproximativ 15 ore petrecute intr-un autobuz gata de sa se dezintegreze pe un drum semi-asfaltat si de-a dreptul forestier pe alocuri... Am fost curioase sa vedem celebrul drum, desi la intoarcere am fi dat orice sa avem bani pentru biletul de avion...

Pulau Derawan - insula paradis

Rasarit in Pulau Derawan - cer imens, arhitectra impresionanta a norilor













Apa turquoise, palmieri uriasi - imaginea de legenda a Indoneziei




Mare parte din experienta "Pulau Derawan" pentru calatorii fara multi bani este drumul cu autobuzul pana acolo - 20 de ore - timp in care ti se rearanjeaza organele interne...






photos by Gosia

Loksado foto

Sungai Amandit (Sungai=fluviu)















Padurea...












Libelula rosiatica

















Air terjun = cascada














Altar Dayak

Banjarmasin foto

Cotlon in Banjarmasin





















Femei vanzand flori pentru ofrande

Rascruce dupa Loksado

Ca orice calatorie si aceasta are momentele ei in care totul merge foarte lent, impotmolit. Presiunea psihica atunci cand calatoresti singura, mai ales ca fata, prin Indonezia, este imensa. La fiecare pas, esti atractia publicului, cuvantul bule e peste tot, toata lumea iti studiaza gesturile, fata, ba mai si comenteaza cu privire la ceea ce faci, la ceea ce mananci, la ceea ce cumperi. Mai ales cand esti intr-un mic orasel de tranzit (Kandangan) in care nu ai ce sa faci pentru aproape o zi intreaga... Apropourile masculine nu se compara cu ceea ce avem in Romania, totusi exista si uneori iti vine sa-i imbrancesti pe toti deoparte, sa te lase in pace...
Solutia mea a fost sa ma ascund intr-un net cafe... si sa imi amintesc de padurea din Loksado, un satuc la marginea junglei, cu poduri suspendate deasupra unui rau in care toata lumea inoata, pescuieste, se spala si face caca. In Loksado, pentru "straini" exista un alt cuvant - "Turis". E numele cu care timp de doua zile m-au strigat copii din zona, tinandu-se tot timpul dupa mine.
Padurea e fantastica - puternica, salbatica, zbarlita in toate partile de bambusi, palmieri. Din loc in loc arborii de cauciuc sunt crestati, iar lichidul se strange intr-o jumatate de nuca de cocos.
Vietati incredibil de colorate misuna prin aceasta padure - fluturi imensi, negri, cu model de un turquoise viu sau verde, libelule svelte cu corpul rosu... Cascada e dincolo de un sat dayak, insa singurul elememt traditional pe care l-am putut vedea a fost locul unde isi tin, se pare, ceremoniile... in rest, case normale, cu antena parabolica si motocicleta la intrare... Profesorul de la scoala din sat imi spune ca Dayacii vin doar de doua ori pe an sa isi sustina ceremoniile, in rest traiesc in jungla si migreaza in fiecare an din loc in loc, construind noi case in padure.

Banjarmasin - Venezia Kalimantanului

Banjarmasin, poetic denumit "Orasul celor o mie de rauri" e o venezie in mizerie, un ghem de canale cu apa galbuie si maghernite proptite deasupra apei pe stalpi care zici ca stau sa cada, pe sub care colcaie sobolani cat puii de pisica.
Cele doua malluri ale orasului sunt pustii - doar eu si vanzatorii si nicaieri nu scap de aceleasi intrebari care devin obositoare, la fiecare pas: "De unde sunt, cati ani am, unde ma duc?"
Dincolo de farmecul de maghernita mizera si de oras al luntrelor, in Banjarmasin am cunoscut niste oameni minunati - familia la care am stat - Keluarga Beruang (familia de ursi), cum ii place Lalei sa ii spuna.
Impreuna cu ei am fost la Martapura, unde e de vizitat un complex comercial plin cu bijuterii. Oraselul aflat la 40 de km de Banjarmasin e renumit pentru productia de bijuterii cu pietre pretioase si diamante; in apropiere se afla cateva exploatari de acest gen.
Politistii, prietenii mei din calatorii, s-au interesat pentru mine in legatura cu o barca spre Negara, mirandu-se de intentiile mele curajoase. Si sa nu uit de echipa simpatica din supermarket care mi-a ajustat cu foarfeca cerceii pentru a ajunge la dimensiunea pe care mi-o doream (kecil, kecil-mici, mici), de fata care a vrut sa imi dea cerceii ei cand colegii pareau sa nu se descurce prea bine sa scoata la lumina noul design.
Cum pentru o calatorie cu barca mai trebuia sa pierd o zi in Banjarmasin, am decis sa plec cu autobuzul spre Loksado, orasel unde ma astept sa gasesc jungla si cascade...

Bye bye , Surabaya!

Singura bule de pe vas, ma strecor printre privirile tuturor. Puntea cea mai de sus, asa cum mi-am imaginat, luna atarna din cer, leganandu-se, jumatate.
Plecam cu intarziere... bye bye Surabaya - raman in urma luminile orasului si portul care mi-a devenit familliar.
Surabaya e cel mai mare port pe care l-am vizitat pana acum - lasam in urma vase tip cargo, vase de pasageri ancorate in apropiere de port, incet-incet se face liniste, doar vantul si sunetul regulat al motorului.
Oamenii dorm invalmasiti si, da, avem un cocos la bord care tine sa isi faca datoria, il aud de unde stau cocotata, izolata in momentul asta al calatoriei la care m-am gandit atat. Al doilea cocos isi face auzita prezenta... dialogheaza.
Stele sudului, deasupra, necunoscute. Indonezia mi-e draga, ca o lume la care am visat si mi-a depasit asteptarile.
Vantul imi flutura parul, adormindu-mi gandurile, amortindu-le pe masra ce intunericul se apropie tot mai mult. Curand, nici o lumina decat punctele albe ale stelelor. Ca marinarii de la inceputul lumii... Imi lipseste petecul lipit de ochi si papagalul...
...................................................................................................................................................................

Am dormit aproape in continuu 20 de ore, incercand sa tin sub control senzatia de permanenta ameteala. Intr-una dintre pauze, spre seara, am urcat din nou pe puntea de sus.
E un sentiment ciudat de tristete in mijlocul marii. Mi-am imaginat ca daca as vedea apa oriunde imprejur imi va da o senzatie de liniste, de impacare. In schimb, e mai mult gustul amar al depresiei, al disperarii.

Pulau Madura

Legata de Surabaya printr-un pod nou-nout, Pulau Madura e un petec de pamant sfaramicios si galben, renumit pt Karapan Sapi, cursele de boi.
Incerc un hitchiking, dar dau de un politist care, auzind cuvantul 'wartawan' - jurnalist, se incapataneaza sa imi opreasca un autobuz si sa ii spuna soferului sa ma lase sa merg pana in Pamekasan (orasul principal al insulei) gratis. Zis si facut. Din autobuz vad piete presarate in malul galbui, palmieri care imi zboara prin fata ochilor, adormindu-ma.
Dupa obisnuita intalnire cu localnicii in statia de autobuz - care presupune ca toti trag de mine sa ma urc in becak sau pe motocicleta sa un in taxi, reusesc sa ajung in centru, sa vad Karapan Sapi.
Multa foiala, imbranceala, toata lumea se indreapta spre stadion. Locul ideal pentru a ma trezi ca nu mai am portofelul.
Doar 10% dintre cei adunati la stadion pot vedea cursele de boi, restul se foiesc, se ridica pe varfuri, rontaie sau beau suc cu gheata. Ma lipesc de un grup de coreeni care predau engleza in Malang si sunt in vizita, ca si mine. Nici ei nu fac prea multi purici la karapan sapi pentru ca au o masina inchiriata si vor sa vada si altceva pe insula.
Merg impreuna cu ei la focul etern - o pacaleala, cateva mici focuri pe pamant, ingradite de un gard si groaznic de cald. Urmeaza satele pescaresti, presarate pe coasta sudica a insulei, cu barci prelungi si colorate. O droaie de copii ne inconjoara cand coboram sa facem poze. La exploatarile de sare de pe insula te ustura ochii din cauza vantului sarat...
Am avut noroc cu coreeni, m-au lasat in Surabaya si m-au invitat sa ii vizitez in Malang, un oras din insula Jawa situat intr-o zona muntoasa, un fel de pol al frigului, daca exista asa ceva aici...

Surabaya in photos

Chitara in Tanjung Perak Harbour














Pesti in piata nocturna de animale din Surabaya













Melci vii cu cochiiliile pictate in piata de animale












Pantai Kenjeran


















In portul Kalimas


















Terminalul de Pasageri Tanjung Perak













Productia manuala de tigari in House of Sampoerna











Muzeul Submarinului Pasopati (1952, tip whisky, Rusia) din Surabaya, merita viztat!!!

Tanjung Perak harbour

Am iubit mereu porturile poate din cauza ca m-am nascut intr-un oras port.
Portul Tanjung Perak din Surabaya este imens, mizer si suspect ca orice port. Terminalul de pasageri e plin de oameni care stau trantiti pe jos, dormind sau pierzand vremea in asteptarea vaporului.
Portul a ajuns sa-mi fie familiar datorita unei plimbari accidentale cu autobuzul in micul port Kalimas (destinat doar transportului de pasageri spre insula Madura), dar si incercarii mele de a gasi un vas cargo (un plan nebunesc de-al meu) cu care sa plec spre Banjarmasin. Cu ajutorul unui amic indonezian, am dat de un om care lucra pentru o companie de transport marfa care ne-a aratat depozitele de unde in fiecare noapte se incarca marfa pe vase care pleaca spre Banjarmasin. Calatoria dureaza de trei ori mai mult decat cu un vas de pasageri (3 zile) si e destul de nesigura, ne-a spus ghidul, ceea ce a fost evident din momentul in care am ajuns la fata locului. Oamenii cu ochii inrositi de nesomn, privind ciudat, vase mici, arcuite... Oricum, a fost interesant sa patrudem macar pentru cateva minute in lumea nevazuta a portului.
Intamplarile mele in Tanjung Perak erau, insa, departe de a se termina... O zi mai tarziu am pierdut vaporul spre Banjarmasin, fiind nevoita sa umblu din agentie de voiaj in agentie pentru a-mi recupera macar o parte din bani...
In sfarsit, printr-un prieten al lui Anez din Surabaya am reusit sa primesc un bilet pe urmatorul vas spre Banjarmasin...

Surabaya _ Here plaza< there plaza!

Cel de-al doilea oras ca marime din Indonezia e un centru "fancy" pentru cumparaturi, viata pare sa se desfasoare intre o plaza cu sase etaje si alta, oamenii supravietuiesc sarind dintr-un incubator cu aer conditionat in altul (din masina, in mall, din mall, in restaurant), iar transportul public e la pamant - asigurat de bemos, microbuze minuscule, in care chiar si eu ma ghemuiesc, cu toate geamurile deschise.
Surabaya e o Jakarta mai mica si nu la fel de poluata, in care shoppingul si viata de noapte sunt principalele atractii. E imposibil sa mergi pe jos din cauza caldurii si a traficului, iar soferii de autobuz n-au nici cea mai vaga intentie sa te indrume incotro vrei sa mergi, singurul scop este sa te urci in autobuzul lor.
Probabil nu multi bule viziteaza Surabaya, motiv pentru care hartuirea e la cote maxime. Lumea te fluiera pe strada, te striga: "Hoi! Hoi!" sau "Hello, Mister, ke mana?" (unde mergi?), taxiurile te claxoneaza in cautare de clienti, becak drivers iti arata locul liber si te intreaba: "ok?"
Nu-i greu de ghicit ca Surabaya e un oras al contrastelor... Langa cladiri luxoase si hoteluri renumite se straduiesc sa respire si piete traditionale, fascinantele piete de noapte, piata de animale, deschisa doar noaptea si micile locuri unde poti manca delicios daca nu faci prea multe fite la igiena. "Piata asta e ultima piata traditionala din Surabaya", imi spune Anez, "dar vor sa o darame sa faca un alt mall in loc".
De vazut in Surabaya - in afara de vizitat malluri luxoase si cheltuit banii pe branduri (ceea ce nu cred ca aveti), neaparat trebuie gustata atmosfera locala din cartierul arab si cea mai mare moschee din Surabaya (Mesjid Ampel) - eu l-am vizitat seara, cand vanzatorii din bazar isi inchideau tarabele. Mi-a amintit de Istanbul, avand aerul unei mahalale din apropiere de port.
House of Sampoerna este muzeul tutunului - frumos amenajat, intrarea e gratis, organizat de una dintre companiile cu traditie in productia de tutun din Indonezia, detinuta acum de Phillip Morris. In timpul zilei, puteti vedea cum se lucreaza, fiecare femeie angajata impaturind manual circa 4.000 de tigarete pe zi.
Templul budist de pe plaja kenjeran este construit chiar pe malul marii si e inconjurat de atata liniste
Daca ajungeti in surabaya< neaparat incercati terang bulan (clatita umpluta cu ciocolata) sau martawa (clatita umpluta cu ceapa, usturoi si carne).

Toate panzele sus, din nou!

Au trecut doua luni de cand sunt in Indo si e timpul pentru o noua calatorie. Primul tur mai amplu incepe in Surabaya, oras-port din nord-vestul insulei Jawa, de unde sper sa fac un salt cu vaporul pana in sudul insulei Kalimantan – jungla si urangutani !!! – in orasul Banjarmasin care, dupa descrierile din Lonely Planet si dupa imaginatia mea ar trebui sa arate ca un fel de Venezie asiatica – piete pe apa, schimb de produse din barca in barca, multe culori... Pe lista in sudul Kalimantanului mai sunt cateva orasele in apropiere de Banjarmasin unde se afla mine de pietre pretioase si diamante, Negara – care in sezonul ploios arata ca un oras-insula, suspendat deasupra apei si Kandangan, de unde intentionez sa ajung cu autobuzul la Gosia (prietena mea din Polonia) care studiaza in Samarinda.
Impreuna vom calatori 16 ore cu autobuzul pana in Pulau Derawan (pulau = insula) – imaginea tipica a paradisului, vom sta catva timp la localnici si sper sa vedem delfini. Apoi, vrem sa ajungem in insula Sulawesi pe care sa o traversam de la nord la sud si neaparat sa incercam „snorkelling” in fascinanta lume de sub apa. Colegii care au incercat deja spun ca este magic!

Filozofii...

Bursa asta m-a facut sa imi dau seama ca ideea romanilor de a se „vinde”, de a-si pune eticheta de natiune ospitaliera nu are nici o baza...

In Ro, la un accident in trafic, lumea se strange, se holbeaza, mai rar te ia cineva cu masina sa te duca la spital, cel mult vor suna la 112... Ca sa nu mai vorbesc de faptul ca n-ai sa vezi in veci ca un necunoscut pe care il rogi sa te ia cu masina sa isi schimbe drumul pe care il are de facut ca sa te duca pe tine unde ai nevoie. Ba mai mult, daca faci autostopul si le spui ca nu ai bani, uneori pur si simplu se opresc si iti spun sa cobori (cand in toata Europa autostopul e gratis, pentru calatori fara bani, dar cu mult suflet) – normal, pot sa gaseasca un „client” care poate are ceva bani.

In Indo, ambele variante au fost traite de mine sau colegii mei.

Daca ai un accident (in Indo se intampla des pentru ca 98% din transport este pe motor, poate de-asta si sunt atat de prompti in a reactiona), oricat de mic, pana sa te dezmeticesti, te ia cineva pe sus sa te duca la spital, chiar daca nici nu te cunoaste... Totusi, din experienta, autorul indonezian al accidentului a incercat de fiecare data sa evite responsabilitatea... probabil in virtutea faptului ca avea de-a face cu „bule” care sunt oricum plini de bani?!

Personal, am rugat un indonezian sa ma duca pana ‚mai incolo’ cu motocicleta (am facut autostopul) ca sa iau autobuzul spre aeroport si el m-a dus pana la aeroport. Ba a mai facut si pana pe drum, am oprit un pic... , a pus benzina si nu a vrut nici un ban..., mi-a spus ca atunci cand ajuta pe cineva, ajuta sincer, din inima. L-am invitat in oras intr-o seara... din pacate, atunci rupeam prea putin pe indoneziana si el nu prea pe engleza...

Asa ca daca vreti sa aflati ce inseamna ospitalitatea din suflet, faceti o calatorie pana la capatul lumii...

Poate candva romanii au fost si ei ospitalieri, poate inca mai sunt, prin sate, prin Ardeal, prin Bucovina... dar, in mare, aceasta trasatura de caracter nu mai e a noastra.

Anii de comunism ne-au nenorocit sufletul – atat oamenilor care au trait in acea perioada, cat si celor care au fost de-abia atinsi usor in copilarie, ca mine. Din cauza acelor 50 de ani suntem suspiciosi, egoisti, tematori... nu vorbesc din observatii gratuite, ci doar analizandu-ma pe mine... In tara, sunt considerata o persoana buna si deschisa. Raportandu-ma, insa, la colegii mei si la spiritul de aici – imi dau seama ca nu-i chiar asa...

Colegii mei de aici m-au ironizat cand le-am spus ca mi-e teama sa imi cumpar o bicicleta ca sa nu cumva sa mi se fure dupa prima saptamana (experienta din Romania). In Jogja, poti sa iti lasi bicicleta o zi intreaga nelegata pe un drum principal si o vei gasi tot acolo, cu toate la locul ei... pe verificatelea. Sebastian din Argentina si Daniela din Ecuador si-au lasat castile si telefoanele mobile inauntru pe marginea strazii si, dupa cateva ore, le-au gasit, cuminti, la locul lor. Si e o tara mult mai saraca decat Romania, dar religia are cuvantul cel mai greu de spus la capitolul asta.

In Romania, daca esti generos, lumea zice: ok, e alegerea lui sa faca cinste mereu, cu atat mai bine pentru noi, probabil are mai multi bani de se ofera mereu sa plateasca... Asa ca mi-am propus sa fiu precauta, dar aici lucrurile – iesitul in oras, filmele, cartile – functioneaza pe baza unui schimb relaxat, cu inima deschisa, schimb care nu se cuantifica, dar din care ai de castigat, in primul rand prietenie.

Parintii ma avertizeaza de departe – ai grija in cine ai incredere, pe cine primesti in casa... Dar increderea e baza unei prietenii, iar aici totul porneste de la principiul – iti acord incredere, pana la proba contrarie. Contrar lectiei invatate din Romania – nu ma deschid din prima, sunt intai suspicios, incrunt spranceana sa vad daca meriti sa-mi deschid sufletul si casa... Un om suspicios e un om intunecat... cine isi doreste o astfel de companie?

Cele cateva lectii invatate in Romania mi-au creat ceva probleme la inceput. Din fericire, sunt suficient de flexibila cand vine vorba de adaptarea la bine...

My indonesian boyfriend

Idul Fitri in pictures

Teroristi pusi la respect


















Steaua evreiasca injunghiata


















Pe tricoul lui scrie - "Cineva care pleaca atunci cand vine Ramadanul"


















Soldatelul lui Allah


















Girl power...












Cantand pentru Allah













Islamul nu este terorism, in limba indoneziana



























Super armament

















Gaza will never die! Save Palestina!