Bursa asta m-a facut sa imi dau seama ca ideea romanilor de a se „vinde”, de a-si pune eticheta de natiune ospitaliera nu are nici o baza...
In Ro, la un accident in trafic, lumea se strange, se holbeaza, mai rar te ia cineva cu masina sa te duca la spital, cel mult vor suna la 112... Ca sa nu mai vorbesc de faptul ca n-ai sa vezi in veci ca un necunoscut pe care il rogi sa te ia cu masina sa isi schimbe drumul pe care il are de facut ca sa te duca pe tine unde ai nevoie. Ba mai mult, daca faci autostopul si le spui ca nu ai bani, uneori pur si simplu se opresc si iti spun sa cobori (cand in toata Europa autostopul e gratis, pentru calatori fara bani, dar cu mult suflet) – normal, pot sa gaseasca un „client” care poate are ceva bani.
In Indo, ambele variante au fost traite de mine sau colegii mei.
Daca ai un accident (in Indo se intampla des pentru ca 98% din transport este pe motor, poate de-asta si sunt atat de prompti in a reactiona), oricat de mic, pana sa te dezmeticesti, te ia cineva pe sus sa te duca la spital, chiar daca nici nu te cunoaste... Totusi, din experienta, autorul indonezian al accidentului a incercat de fiecare data sa evite responsabilitatea... probabil in virtutea faptului ca avea de-a face cu „bule” care sunt oricum plini de bani?!
Personal, am rugat un indonezian sa ma duca pana ‚mai incolo’ cu motocicleta (am facut autostopul) ca sa iau autobuzul spre aeroport si el m-a dus pana la aeroport. Ba a mai facut si pana pe drum, am oprit un pic... , a pus benzina si nu a vrut nici un ban..., mi-a spus ca atunci cand ajuta pe cineva, ajuta sincer, din inima. L-am invitat in oras intr-o seara... din pacate, atunci rupeam prea putin pe indoneziana si el nu prea pe engleza...
Asa ca daca vreti sa aflati ce inseamna ospitalitatea din suflet, faceti o calatorie pana la capatul lumii...
Poate candva romanii au fost si ei ospitalieri, poate inca mai sunt, prin sate, prin Ardeal, prin Bucovina... dar, in mare, aceasta trasatura de caracter nu mai e a noastra.
Anii de comunism ne-au nenorocit sufletul – atat oamenilor care au trait in acea perioada, cat si celor care au fost de-abia atinsi usor in copilarie, ca mine. Din cauza acelor 50 de ani suntem suspiciosi, egoisti, tematori... nu vorbesc din observatii gratuite, ci doar analizandu-ma pe mine... In tara, sunt considerata o persoana buna si deschisa. Raportandu-ma, insa, la colegii mei si la spiritul de aici – imi dau seama ca nu-i chiar asa...
Colegii mei de aici m-au ironizat cand le-am spus ca mi-e teama sa imi cumpar o bicicleta ca sa nu cumva sa mi se fure dupa prima saptamana (experienta din Romania). In Jogja, poti sa iti lasi bicicleta o zi intreaga nelegata pe un drum principal si o vei gasi tot acolo, cu toate la locul ei... pe verificatelea. Sebastian din Argentina si Daniela din Ecuador si-au lasat castile si telefoanele mobile inauntru pe marginea strazii si, dupa cateva ore, le-au gasit, cuminti, la locul lor. Si e o tara mult mai saraca decat Romania, dar religia are cuvantul cel mai greu de spus la capitolul asta.
In Romania, daca esti generos, lumea zice: ok, e alegerea lui sa faca cinste mereu, cu atat mai bine pentru noi, probabil are mai multi bani de se ofera mereu sa plateasca... Asa ca mi-am propus sa fiu precauta, dar aici lucrurile – iesitul in oras, filmele, cartile – functioneaza pe baza unui schimb relaxat, cu inima deschisa, schimb care nu se cuantifica, dar din care ai de castigat, in primul rand prietenie.
Parintii ma avertizeaza de departe – ai grija in cine ai incredere, pe cine primesti in casa... Dar increderea e baza unei prietenii, iar aici totul porneste de la principiul – iti acord incredere, pana la proba contrarie. Contrar lectiei invatate din Romania – nu ma deschid din prima, sunt intai suspicios, incrunt spranceana sa vad daca meriti sa-mi deschid sufletul si casa... Un om suspicios e un om intunecat... cine isi doreste o astfel de companie?
Cele cateva lectii invatate in Romania mi-au creat ceva probleme la inceput. Din fericire, sunt suficient de flexibila cand vine vorba de adaptarea la bine...
In Ro, la un accident in trafic, lumea se strange, se holbeaza, mai rar te ia cineva cu masina sa te duca la spital, cel mult vor suna la 112... Ca sa nu mai vorbesc de faptul ca n-ai sa vezi in veci ca un necunoscut pe care il rogi sa te ia cu masina sa isi schimbe drumul pe care il are de facut ca sa te duca pe tine unde ai nevoie. Ba mai mult, daca faci autostopul si le spui ca nu ai bani, uneori pur si simplu se opresc si iti spun sa cobori (cand in toata Europa autostopul e gratis, pentru calatori fara bani, dar cu mult suflet) – normal, pot sa gaseasca un „client” care poate are ceva bani.
In Indo, ambele variante au fost traite de mine sau colegii mei.
Daca ai un accident (in Indo se intampla des pentru ca 98% din transport este pe motor, poate de-asta si sunt atat de prompti in a reactiona), oricat de mic, pana sa te dezmeticesti, te ia cineva pe sus sa te duca la spital, chiar daca nici nu te cunoaste... Totusi, din experienta, autorul indonezian al accidentului a incercat de fiecare data sa evite responsabilitatea... probabil in virtutea faptului ca avea de-a face cu „bule” care sunt oricum plini de bani?!
Personal, am rugat un indonezian sa ma duca pana ‚mai incolo’ cu motocicleta (am facut autostopul) ca sa iau autobuzul spre aeroport si el m-a dus pana la aeroport. Ba a mai facut si pana pe drum, am oprit un pic... , a pus benzina si nu a vrut nici un ban..., mi-a spus ca atunci cand ajuta pe cineva, ajuta sincer, din inima. L-am invitat in oras intr-o seara... din pacate, atunci rupeam prea putin pe indoneziana si el nu prea pe engleza...
Asa ca daca vreti sa aflati ce inseamna ospitalitatea din suflet, faceti o calatorie pana la capatul lumii...
Poate candva romanii au fost si ei ospitalieri, poate inca mai sunt, prin sate, prin Ardeal, prin Bucovina... dar, in mare, aceasta trasatura de caracter nu mai e a noastra.
Anii de comunism ne-au nenorocit sufletul – atat oamenilor care au trait in acea perioada, cat si celor care au fost de-abia atinsi usor in copilarie, ca mine. Din cauza acelor 50 de ani suntem suspiciosi, egoisti, tematori... nu vorbesc din observatii gratuite, ci doar analizandu-ma pe mine... In tara, sunt considerata o persoana buna si deschisa. Raportandu-ma, insa, la colegii mei si la spiritul de aici – imi dau seama ca nu-i chiar asa...
Colegii mei de aici m-au ironizat cand le-am spus ca mi-e teama sa imi cumpar o bicicleta ca sa nu cumva sa mi se fure dupa prima saptamana (experienta din Romania). In Jogja, poti sa iti lasi bicicleta o zi intreaga nelegata pe un drum principal si o vei gasi tot acolo, cu toate la locul ei... pe verificatelea. Sebastian din Argentina si Daniela din Ecuador si-au lasat castile si telefoanele mobile inauntru pe marginea strazii si, dupa cateva ore, le-au gasit, cuminti, la locul lor. Si e o tara mult mai saraca decat Romania, dar religia are cuvantul cel mai greu de spus la capitolul asta.
In Romania, daca esti generos, lumea zice: ok, e alegerea lui sa faca cinste mereu, cu atat mai bine pentru noi, probabil are mai multi bani de se ofera mereu sa plateasca... Asa ca mi-am propus sa fiu precauta, dar aici lucrurile – iesitul in oras, filmele, cartile – functioneaza pe baza unui schimb relaxat, cu inima deschisa, schimb care nu se cuantifica, dar din care ai de castigat, in primul rand prietenie.
Parintii ma avertizeaza de departe – ai grija in cine ai incredere, pe cine primesti in casa... Dar increderea e baza unei prietenii, iar aici totul porneste de la principiul – iti acord incredere, pana la proba contrarie. Contrar lectiei invatate din Romania – nu ma deschid din prima, sunt intai suspicios, incrunt spranceana sa vad daca meriti sa-mi deschid sufletul si casa... Un om suspicios e un om intunecat... cine isi doreste o astfel de companie?
Cele cateva lectii invatate in Romania mi-au creat ceva probleme la inceput. Din fericire, sunt suficient de flexibila cand vine vorba de adaptarea la bine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu