Ne inghesium intr-o Honda Kijang zece oameni, inclusiv soferul. Doi pe locul de langa sofer, patru la mijloc si inca trei pe locurile din spate pentru o calatorie de trei ore spre Balikpapan, orasul port de unde pleaca vaporul nostru spre Sulawesi.
Nimeni nu se grabeste nicaieri, firesc, Indonezia e tara fericita in care oamenii refuza sa se streseze si continua sa isi repete "tidak apa-apa" (nici o problema) ca o mantra pana ajung sa creada cu convingere. Gasirea combinatiei norocoase in asezarea bagajelor in spate e un spectacol amuzant pentru bule - indonezienii calatoresc cu bagaje inimaginabil de mari si multa, multa mancare (una dintre placerile vietii lor), precum si farfurii, pahare...
O data ce reusim sa plecam, o surpriza placuta vine din partea muzicii - Scorpions?! Nu ne vine sa credem dupa atata siroposenie indoneziana (pop rockul lor e un gen miorlait, bun pentru coloana sonora a telenovelelor, despre dragoste si inimi frante).
Impachetati strans (eu sunt lipita de fereastra intr-o margine), reusim sa ajungem in portul Balikpapan, unde aflam ca vasul nostru nu pleaca la 11 noaptea, ci abia la 1... asa ca avem de asteptat. Dam o tura prin portul invaluit in fumul dens al gratarelor cu sate (frigarui din pui) sau ikan bakar (peste fript), cu ceata de curiosi dupa noi - fiecare tine sa ne intrebe personal de unde suntem, ce avem de gand sa facem, ce varsta avem si daca avem prieten... asa ca sa porti aceeasi conversatie de zeci de ori pe zi te poate scoate cu usurinta din minti atunci cand calatoresti.
Unul dintre interlocutorii nostri, Afrim, ne spune ca in Tana Toraja (destinatia noastra in Sulawesi) a vazut cu ochii lui oameni morti mergand deasupra pamantului si o spune cu atata convingere (nu e primul) ca iti vine sa il crezi. Afrim are o nevasta si e in tatonari cu cea de-a doua... ne repeta ca el nu e om rau, dar ca nu are bani pentru a doua nevasta, asa ca o sa o pastreze doar ca amanta... Cele doua nu se inteleg, din fericire locuiesc la sute de km distanta (avantajul unei tari asa intinse). Totusi, Afrim clatina nemultumit din cap si spune ca abia trei neveste sunt "cukup" (destul).
Vaporul nostru e imens, ne aminteste de Titanic... din pacate, noi suntem ca di Caprio, in mizerabila clasa economica... Inainte ca pasagerii sa coboare de pe vas in Balikpapan, inauntru navaleste o ceata de carausi zgomotosi care se imbrancesc si alearga in cautare de clienti. La coborare, in Pare-Pare (Sulawesi) aveam sa vedem acelasi spectacol, doar ca din interior - pasagerii fac culoar, ferindu-se de urgia zgomotoasa a carausilor care zbiara si isi fac loc cu coatele.
In timpul noptii - un incident stupid in care doi tinerei au incercat sa ma lase fara geanta in timp ce dormeam. Norocul meu ca un spiridus prietenos mi-a soptit la ureche inainte de a adormi sa scot banii de acolo si sa deschid ochii in momentul in care intrau in toaleta cu geanta mea... Probabil nu se asteptau sa vin dupa ei, ba sa ii mai si fugaresc pana jos - unde i-am pierdut (fireste, nimeni nu s-a deranjat sa ii opreasca, era 4 dimineata). Cand m-am intors, geanta era tot in toaleta, camera era la locul ei, telefonul la fel, iar banii erau la mine, asa ca "tidak apa-apa". Tipul de la securitate s-a plimbat un pic cu mine poate ii recunosc printre pasageri, dar era atat de fara chef si pacifist incat am lasat-o balta...
Printre placerile indonezienilor se numara si datul zvonurilor mai departe. Orice subiect e bun de barfa si e cu atat mai delicios cand sunt si niste bule la mijloc, asa ca a doua zi tot vaporul stia de incidentul meu.
Indonezia plaseaza reflectoarele ei admirative asupra oamenilor albi, astfel incat tot ceea ce spun, fac sau mananca bule trece din vorba in vorba, de la om la om, mai ales cand indonezienii mor de plictiseala pe vapor si cea mai tare distractie este sa ii intrebe pe bule de sute de ori aceleasi lucruri si apoi sa comenteze intre ei, dand mai departe informatia.
Desigur, a fi bule are si avantaje - de multe ori am primit ajutor sau tratament special datorita atasamentului lor fata de pielea alba.
Nimeni nu se grabeste nicaieri, firesc, Indonezia e tara fericita in care oamenii refuza sa se streseze si continua sa isi repete "tidak apa-apa" (nici o problema) ca o mantra pana ajung sa creada cu convingere. Gasirea combinatiei norocoase in asezarea bagajelor in spate e un spectacol amuzant pentru bule - indonezienii calatoresc cu bagaje inimaginabil de mari si multa, multa mancare (una dintre placerile vietii lor), precum si farfurii, pahare...
O data ce reusim sa plecam, o surpriza placuta vine din partea muzicii - Scorpions?! Nu ne vine sa credem dupa atata siroposenie indoneziana (pop rockul lor e un gen miorlait, bun pentru coloana sonora a telenovelelor, despre dragoste si inimi frante).
Impachetati strans (eu sunt lipita de fereastra intr-o margine), reusim sa ajungem in portul Balikpapan, unde aflam ca vasul nostru nu pleaca la 11 noaptea, ci abia la 1... asa ca avem de asteptat. Dam o tura prin portul invaluit in fumul dens al gratarelor cu sate (frigarui din pui) sau ikan bakar (peste fript), cu ceata de curiosi dupa noi - fiecare tine sa ne intrebe personal de unde suntem, ce avem de gand sa facem, ce varsta avem si daca avem prieten... asa ca sa porti aceeasi conversatie de zeci de ori pe zi te poate scoate cu usurinta din minti atunci cand calatoresti.
Unul dintre interlocutorii nostri, Afrim, ne spune ca in Tana Toraja (destinatia noastra in Sulawesi) a vazut cu ochii lui oameni morti mergand deasupra pamantului si o spune cu atata convingere (nu e primul) ca iti vine sa il crezi. Afrim are o nevasta si e in tatonari cu cea de-a doua... ne repeta ca el nu e om rau, dar ca nu are bani pentru a doua nevasta, asa ca o sa o pastreze doar ca amanta... Cele doua nu se inteleg, din fericire locuiesc la sute de km distanta (avantajul unei tari asa intinse). Totusi, Afrim clatina nemultumit din cap si spune ca abia trei neveste sunt "cukup" (destul).
Vaporul nostru e imens, ne aminteste de Titanic... din pacate, noi suntem ca di Caprio, in mizerabila clasa economica... Inainte ca pasagerii sa coboare de pe vas in Balikpapan, inauntru navaleste o ceata de carausi zgomotosi care se imbrancesc si alearga in cautare de clienti. La coborare, in Pare-Pare (Sulawesi) aveam sa vedem acelasi spectacol, doar ca din interior - pasagerii fac culoar, ferindu-se de urgia zgomotoasa a carausilor care zbiara si isi fac loc cu coatele.
In timpul noptii - un incident stupid in care doi tinerei au incercat sa ma lase fara geanta in timp ce dormeam. Norocul meu ca un spiridus prietenos mi-a soptit la ureche inainte de a adormi sa scot banii de acolo si sa deschid ochii in momentul in care intrau in toaleta cu geanta mea... Probabil nu se asteptau sa vin dupa ei, ba sa ii mai si fugaresc pana jos - unde i-am pierdut (fireste, nimeni nu s-a deranjat sa ii opreasca, era 4 dimineata). Cand m-am intors, geanta era tot in toaleta, camera era la locul ei, telefonul la fel, iar banii erau la mine, asa ca "tidak apa-apa". Tipul de la securitate s-a plimbat un pic cu mine poate ii recunosc printre pasageri, dar era atat de fara chef si pacifist incat am lasat-o balta...
Printre placerile indonezienilor se numara si datul zvonurilor mai departe. Orice subiect e bun de barfa si e cu atat mai delicios cand sunt si niste bule la mijloc, asa ca a doua zi tot vaporul stia de incidentul meu.
Indonezia plaseaza reflectoarele ei admirative asupra oamenilor albi, astfel incat tot ceea ce spun, fac sau mananca bule trece din vorba in vorba, de la om la om, mai ales cand indonezienii mor de plictiseala pe vapor si cea mai tare distractie este sa ii intrebe pe bule de sute de ori aceleasi lucruri si apoi sa comenteze intre ei, dand mai departe informatia.
Desigur, a fi bule are si avantaje - de multe ori am primit ajutor sau tratament special datorita atasamentului lor fata de pielea alba.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu