Colinda la Bucureşti

Zilele următoare am avut ocazia să îl cunosc mai de aproape pe stăpânul lui Vasilică. Un ţigănuş care se lăsa să alunece pe scaun şi ofta a oboseală, fără să renunţe totuşi la zîmbet... Ochii îi alunecă spre punga de cadou a unui călător şi începe să comenteze de unul singur: "Cadouri... Duceţi cadouri... duceţi ţuică..." şi improvizează ritmat, repetând la nesfîrşit şi zâmbind: "ţuică, ţuică, ţuică..."
Azi dimineaţă, în 41 a urcat nimeni altcineva decât Capra in person, însoţită de nişte indivizi îmbrăcaţi în costume roşii de Moş Crăciun, murdare şi urât mirositoare. Urlând tot felul de versuri neinteligibile, au avansat spre spatele tramvaiului, făcând o hărmălaie îngrozitoare. Unul dintre ei bătea într-o tobă improvizată dintr-o pânză de rafie (din acelea din care se fac sacoşele, cu dungi albastre şi roşii) întinsă pe un cerc. M-a amuzat din ce poate fi făcut un instrument muzical (sau, mă rog, de hărmălaie...) şi i-am dat dreptate lui Leone care a crescut într-un cartier cu mulţi ţigani şi care spunea că ţiganul poate să nu aibă de mâncare, dar muzică în curte tot are şi dansează, chiar şi cu burta goală. Un popor spiritual, nu? Au descoperit că veselia nu trebuie să fie condiţionată de aspectul material, ba chiar funcţionează ca un fel de antidot. Când sunt tristă şi încep să dansez, îmi trece; iar lor probabil că le trece foamea dacă dansează sau cântă.

"Sărumâna, Vasilică..."

De pe 1 decembrie, toată comunitatea vagabonzilor din Bucureşti care îşi câştigă existenţa expunând la metrou cartoane cu "mi-e foame", certificate medicale şi recitând "Luceafărul" sau texte pe care ajungi, ca şi călător, să le înveţi pe de rost, renunţă la orice altă marcă şi iese la înaintare cu ACELAŞI colind, an după an - "Deschide, uşa, creştine"... Începi să faci alergie la cântecul ăsta sau pur şi simplu nu îl mai auzi sau... te pufneşte râsul când se cântă în alt context, cum am păţit eu şi mama Leone la concertul lui Hruşcă.
Azi-dimineaţă, în tramvaiul 41, am dat peste o altă modalitate de cerşit de sezon, scoasă pe piaţă de timpuriu. Un puştan de vreo zece ani purta legat într-o eşarfă la piept un mieluţ mic şi alb care adulmeca în dreapta şi în stânga pe toţi călătorii de care era, fără voie, atins de stăpân. M-am trezit cu boticul roz pe umărul meu, acompaniat de un glas care ne ura: "Sărumâna, Vasilică, să vă luaţi maşină mică. Haideţi, puneţi mâna pe Vasilică". Maşina mică nu e tocmai visul bucureşteanului care are multe de făcut şi nu îşi permite să piardă ore întregi în trafic, un elicopter ar fi util.
Tradiţia spune că, în noul an, dacă vezi prima dată un miel alb, vei avea un an bun, dacă vei vedea unul negru, va fi un an nefavorabil. Până la anul mai este, dar ca să fie siguri că ne cresc şansele să trecem la "etapa următoare" a mijloacelor de locomoţie şi că îşi strâng banii de Crăciun, posesorii de miei au ieşi din timp cu "norocul" pe piaţă...

Bine ca il asteptam pe Mos Craciun...

- In perioada comunista, Mos Gerila l-a inlocuit in traditiile populare pe Mos Craciun, considerat de Partid ca fiind prea religios pentru noua realitate sociala. Mos Gerila si-a facut aparitia in 1948, cand Partidul Comunist aflat la putere a decis ca 25 si 26 decembrie sa devina zile lucratoare si ca Mos Gerila sa ofere cadouri copiilor pe 31 in loc de 25 decembrie.

Şi bine că nu mai trăim atunci...

- In 1968 natalitatea s-a triplat fata de anul 1966. Aceasta crestere a fost o consecinta directa a Decretului 77 din 1966 prin care se interziceau avortul si mtodele contraceptive femeilor cu varsta sub 40 de ani sau cu mai putin de patru copii. In paralel cu decretul a fost adoptata o strategie pentru cresterea natalitatii care presupunea introducerea unei taxe de divort si a unui impozit pe celibat. Astfel, in anul 1968, in toata tara s-au aprobat doar 28 de divorturi.

- Salariul oficial al lui Ceausescu era in 1989 de 18.000 de lei, aproximativ 1.200 de dolari la cursul oficial. Din aceasta suma, Ceausescu depunea lunar 5.000 de lei la CEC in contul copiilor sai.

- Pe 4 martie 1977, la ora 21:22, a avut loc un cutremur cu o instensitate de 7,2 grade pe scara Richter. A provocat 1.578 de victime, dintre care 1.424 in Bucuresti. La numai patru zile dupa dezastru, CC al PCR a hotarat ca cetatenii care locuisera in blocurile prabusite sa primeasca imediat apartamente in blocuri noi, dotate gratuit de catre stat cu tot mobilierul necesar si cu aparate de radio si televizor.

Hruşcă tinerel

Concert de colinde cu Ştefan Hruşcă

La București ploua cu spume... Pe scenă, însă, era zăpadă închipuită printr-o pânză albă care acoperea totul. Decorul în care urma să cânte Hrușcă era rustic și foarte bogat – în fața brazilor naturali luminați de beculețe fusese „parcat” un car, un cuptor scanteia rosiatic în fundal, împodobit cu ștergare, din cealaltă parte a scenei își arunca brațul o cumpănă de fântână.
Începutul spectacolului mi s-a părut prea zgomotos, nu tocmai ceea ce așteptam de la un concert de colinde, am fost luată pe sus din prima de soundul rock, dar totul s-a redresat chiar de la următorul cântec. Hrușcă a fost acompaniat de un clapist cu o figură boemă, un baterist – stăpânul clopoțeilor și de o gașcă de mititei moroșeni în costume populare care mai uitau textul, mai uitau să învârtă fata la joc, spre amuzamentul tuturor...
Cu excepţia melodiei sinistre despre părinţii care se sting de care Hruşcă nu s-a putut despărţi, concertul a răspândit foarte bine starea de Crăciun, de linişte şi bucurie. Pe la mijlocul spectacolului, m-am uitat în jurul meu şi toată lumea avea o figură relaxată, detaşată de tot ce ar putea exista în afară. S-a cântat, s-a „dansat” pe scaune în ritm legănat moroşenesc şi chiar ne-am fi dorit să fie Crăciunul a doua zi.
Hruşcă are un brand personal care îi asigură succesul şi care pare să fie, în mare parte, autentic - accentul lui de maramureşean, bunul-simţ al acelor locuri pe care îl transmite, discreţia, modestia care nu pare falsă, faptul că este promotorul folclorului fără să încerce să epateze ci doar să dăruiască ceva frumos. Un exemplu: „La sfârşit o să vin în foaier şi o să vă dau ISCALITURI pe ce aveţi, pe şerveţele, pe CD-uri, facem şi poze cu telefonul mobil”, a spus spre finalul spectacolului, iar sintagma „telefonul mobil” a sunat foarte nostim încondeiată de accentul local al lui Hruşcă. La toate se adaugă aspectul de bard blond care îl ajută. E drept că, deşi i-a numit „prieteni” pe clapist şi baterist, s-a încurcat când a trebuit să spună care a terminat Conservatorul la Timişoara şi care la Cluj. E imposibil să nu porţi o mască atunci când te expui publicului, altfel nu ai mai avea un spectacol de oferit, nu ai mai fi artist.
Foarte amuzanţi au fost şi cameramanii care filmau spectacolul, tupilaţi printre brazii de pe scenă, cu obiectivele care păreau nişte arme inofensive, cel mult evocând un război de paintball, apăreau şi dispăreau dintre crengile de brazi, la pândă de cadre.
Lumini diverse şi potrivite momentului, un sound impecabil, punctualitate la începerea spectacolului, toate au fost în ton pentru a susţine „brandul Hruşcă”, om din Maramureş, unde lucrurile trebuie făcute cu încetul, temeinic, să iasă treaba bună.
La final, peste colindători au colobrât fulgi artificiali de zăpadă care au zburat apoi spre sală, aducând bucureştenilor zăpada pe care în curand o vor arăta copiilor la televizor, să ştie că există undeva, doar la Bucuresti moşul vine cu ATVul din Unirii, nu-i trebuie zăpadă.
La ieşire, ne-am dorit să se fi răcit brusc şi să găsim totul îngropat în nămeţi şi să fie Crăciun...

"Nişte ţărani" :)...

A naibii de ciudată viața... Tipul care stă în fața mea în trenul de Azuga e un domn cam la 40 de ani, cu alură rebelă, originar din Anglia, dar stă în Dubai, a mai locuit doi ani în China și are o fată de 18 ani care cântă într-o formație. A mai fost de trei ori în România, însă doar vara și acum merge la ski la Brașov. Toate astea le-am aflat din discuția pe care o poartă cu singura româncă din compartiment, în afară de mine. Nu se mai oprește din vorbit, aflu că nu are unde să stea diseară pentru că avionul a ajuns prea devreme, așa că speră să se descurce în Bașov. În afară de el, în compartimemt se mai află doi cehi sau polonezi – după grai – care mănâncă așa cum fac la noi cei pe care i-am numi „ţărani” – au luat o pâine, brînză topită şi salam feliat şi îşi fac sandvişuri. Au făcut ca porcii în jurul lor, dar se comportă superfiresc. Când pe culoar apare unul dintre cerşetorii care se târăsc prin trenuri, cehii îi dau ceva de mîncare.
Au figuri de călători autentici, din aceia pe care îi vezi străbătând toată Europa. Deşi arată mai stilat, cu pantaloni crem - iarna! Când toţi românii se îmbracă în negru pentru că se „murdăreşte” mai greu – şi cămaşă albă cu dunguliţe, nu are nici un stres – vrea să îi arate româncei unde stă în Braşov şi, căutând în rucsac, îşi lasă sandvişul fără nici o problemă pe măsuţa din compartiment, după care îl ia de acolo şi îl termină, ca şi cum ar fi fost masa de la el de acasă sau cel mai curat loc din lume. Gest pe care NICIODATĂ nu l-ar face un român! Noi, care nu mâncăm înainte de a folosi şerveţele umede sau Touch sau măncăm sandvişul din şerveţel, încercând să atingem cât mai puţin măncarea de universul înconjurător, invadat de microbi. Ambalajul de la Mac şi sticla cu suc de portocale au fost aruncate de englez pe jos, iar paharul din plastic cu cafea a rămas pe măsuţa pe care a şi vărsat destul de mult din conţinut. Mă gândesc la românii noştri care ar zice – ce nesimţiţi!
Englezul îi dă înainte că vrea să meargă la Bran, fata îi spune că Dracula e doar o legendă, el se preface că se miră şi glumeşte cu fata, spunându-i: „ Really? I’m surprised. Let me see your teeth”.
Peste puţin timp, conductorul trece pe la fiecare compartiment şi anunţă că avem probleme cu energia electrică şi că ne întoarcem în Floreşti Prahova pentru înlocuirea locomotivei. Românca îi explică englezului ce se întîmplă şi acesta continuă să glumească: „Why did we ever let you in the E.U.?”

Poze Ceahlau

Cu creierul oxigenat de aerul de munte, nu ducem lipsa de inspiratie...

si nu mai putem de fericire...

asa ca toata lumea probeaza starea de bine pe care ti-o da un salt deasupra muntilor

si o amintire originala...

din "Poiana cu falusi", cum a botezat-o Leone

Spre "falusi"

Ielele...

Dochia insorita

Zdranganind la hitul "Apa de izvor" Insule matinale in marea alpina

Schitul la asfintit

vf. Toaca

Asfintit cu Dochia

Conflict deschis

Ingeras de zapada

Mic dejun aburind

Final de urcus

1 decembrie, in Ceahlau

Am ajuns la Cabana Dochia din Ceahlău prin Lutu Roşu (traseu de 3 ore jumate), pe ceață și ninsoare și am fost întâmpinați de cățeii bucuroși de oaspeți. Cabana era plină de lume și atmosferă a fost din plin mulțumită unui grup de la clubul turistic „Roza vîntulurilor” Bucureşti care a avut un laptop şi mult chef de distracţie. Seara am dansat, am trecut pe sub eşarfa de limbo, am jucat ţigăneşte şi ne-am împrietenit.
A doua zi ne-a întâmpinat, de cum am făcut ochi, o privelişte care nu te mai lăsa să prelungeşti somnul de weekend şi te atrăgea afară, la frig. Crestele munţilor erau învelite în nori, aşa că aveai impresia că vezi un ocean din care răsar, din loc în loc, insule. Peste cabană şi vârful Toaca, soarele arunca tente rozalii.
Am urcat către Toaca (1904 m) pe lângă scările care acum sunt complet distruse şi ne-am amuzat făcând poze în cele mai originale posturi, încercând să capturăm şi entuziasmul de a fi la munte pe o vreme atât de însorită, cu „marea alpină” (vorba Anei) sub ochi.
Ne-am cocoţat pe stânci, ne-am bătut cu zăpadă, am vizitat schitul din preajma cabanei şi am prins un asfinţit minunat. Doar prima cameră din biserica schitului era deschisă, de unde turiştii se puteau autoservi cu lumânări şi o mare varietate de podoabe jumătate bisericeşti (pentru că aveau câte o cruciuliţă sau icoană), jumătate laice pentru că se întreceau în aspectul comercial. Nimeni nu vindea lumânările sau lănţicurile, luai ce îşi trebuia, lăsai banu şi plecai.
Seara s-a dansat din nou, până târziu, am zdrăngănit un pic chitara şi ne-am dus la culcare. Nici vorbă de acea atmosferă cu manele şi cabanier naşpa despre care citisem pe forumuri înainte de plecare. In prima zi la cabana nu prea se putea manca decat ciorba si mamaliga, dar meniul s-a diversificat de a doua zi, care a coincis cu reaprovizionarea bucătăriei; aşa că am putut servi friptură cu cartofi prajiti (15 lei), dar şi o delicioasă ciorbă de legume (4,5 lei).
A doua zi, m-am trezit când răsăritul tocmai înroşea zarea, m-am strecurat afară, şi, cocoţată pe stânci, am făcut poze până am rămas fără baterie.
Am fost printre ultimii care au plecat din cabană, descurajaţi de gândul de a ne întoarce la Bucureşti, alegând pentru coborâre drumul prin Poiana Maicilor (cam 4 ore) care a fost foarte plăcut, doar prima parte a coborârii fiind abruptă, ceva mai dificilă.

La scaldat...

Am rezervat o zi scăldatului şi am mers pe cea mai mare dintre insulele Prinţilor care ne-a cucerit prin casele de vacanţă pierdute în mijlocul unor grădini exotice şi prin faptul că nu se circula decât cu bicicleta sau cu trăsura trasă de cai, motiv pentru care în toată insula domina un autentic miros de bălegar.
Am făcut plajă pe o terasă privată, negociind cu portarul să ne lase să intrăm pentru 10 lire de persoană.

Istanbul special

Carte sfanta

Liniste

Cumintica...

La shopping, poze

Multe cuvinte turcesti seamana cu cele romanesti... in cazul asta e chiar amuzant! In apetisantul bazar, turcii te serveau cu cate putin din fiecare. La capatul bazarului, erai satul...

Papuceii motati si obiectele de artizanat, sufletul shoppingului...

In calatorie printre Insulele Printilor

La shopping

Bazarul Istanbului este cât un cartier care cuprinde zona de haine și bijuterii, zona „materiale de construcţie” şi zona mirodenii. Ne-a trebuit un timp să ne obişnuim cu stilul turcilor de a vinde, prin negociere... şi o dată ce am prins tehnica, am început să ne întrebăm care este suma maximă pe care o putem scadea din pret. Una dintre cele mai mari reduceri ne-a fost făcută la o tobă pe care o cumpăram pentru tata, preţul scăzând de la 60 de lire turceşti la 15.
În timp ce încercam să cumpăr o ie brodată am dat peste cel mai talentat negociator pe care l-am văzut vreodată – o fată din Chile care efectiv s-a rugat de vânzător tot timpul cât am probat eu ia să-i vândă un sari şi a obţinut preţul dorit, în ciuda protestelor turcului, „But for me, there’s no profit!”. Am admirat-o în contextul acela şi m-am gândit că n-aş fi reusit aşa ceva niciodată.
Orgoliul românesc a ieşit la înaintare aproape stricând negocierea şi pentru o pereche de cercei, când noi nu vroiam să renunţăm la preţ, iar vânzătorul l-a luat pe Leone la sentiment: „What is it for you, 5 lira? For her smile! Look, she likes them...” şi pentru că am insistat să nu cedăm, vânzătorul a marşat, aruncând o mică umilinţă care nu mai conta din moment ce noi câştigasem negocierea: „Take care whom you married”, mi-a spus. „He did not want to pay an extra 5 lira to see your smile, but I, a stranger, I give 5 lira for your smile”. M-am distrat de felul în care a știut să ajungă la punctul vulnerabil pentru a câștiga tranzacția, dar Leone a ieșit morcovit.
Bazarul e un paradis de haine hippy și de bijuterii. Acel univers care te atrage ca un vârtej de culori și tentații fascinează orice femeie. Bărbații se declară în scurt timp „căpiaţi”.
Bazarul de mirodenii e o desfătare pentru simţuri – săpunuri naturale, saci cu mirodenii colorate de care nu ai mai auzit vreodată, nuga, rahat, ceaiuri... se îngrămădesc în ochii cumpărătorului atârnând din tavan sau îmbiindu-l cu hălcile apetisante...
În ultima seară, am mâncat sub podul care ducea la Galata. Vânzătorul ne agăţase cu câteva seri înainte, ne numise „my Romanian friends” şi ne scrisese pe o carte de vizită că ne face reducere, aşa că ne-am gândit să proftăm. La masă, ne-a adus o tavă imensă cu peşte nepreparat din care să ne alegem, deşi noi ne făcusem socoteala să nu cheltuim prea mult şi ne hotărâsem la altceva. Peştele de pe tavă era atât de tentant, că ne-am lăsat ademeniţi. N-a fost o alegere rea şi am primit băuturi, ceai şi fructe gratis la desert. La finalul cinei, am concluzionat că, deşi ne-a oferit acea reducere, talentul de vânzător al prietenului nostru turc ne-a determinat să facem o consumaţie suficient de mare ca sa acopere suma pe care trebuia el să o extragă de la o masă.

Palate

Arteziană Topkapi

De pe terasa sultanilor din Topkapi

Palmieri în grădina Palatului

Sabia sultanului Baiazid

Sabia lui Ştefan cel Mare

Bucătăria Topkapi

Paradă la Topkapi

Turc autentic - ne-a atras atenţia în timpul unei plimbări prin port, vindea mărgele pe chei

Restaurantele de sub podul care duce spre Galata

Podul care îşi schimba culoarea la câteva minute

Cetate

Străjer la Dolmabahce

Schimbarea gărzii