Din deșert la... ospăț! Dansuri tribale, efecte luminoase și cântece pioase...

Când, după lungi așteptări și complicate combinații de transport reușim să ne întoarcem la civilizație, în casa gazdelor noastre din Zagora e bal cu mese întinse – prima zi din petrecerea de nuntă a lui Moaatcim. Familia strânsă din toate cotloanele Marocului va petrece trei zile și trei nopți sărbătorind intrarea în robie a băiatului cel mare.

La parterul palatului sunt întinse câteva mese rotunde la care stau așezați numai bărbați, în costurme scrobite de sărbătoare, cu tichiuța musulmană pe cap – cei mai importanți oameni din oraș. Sunt singura fată din încăpere, deși prezența celorlalte femei în casă se face simțită din când în când prin cântecele, chiuiturile și sunteul de tobe care vine de la etaj. Chelnerii servesc aperitive – alune, migdale, fructe uscate. Ne plictisim să fim stingheri, așezați doar noi la o masă imensă și ieșim afară, să stăm cu membrii familiei care întâmpină oaspeți și cu copiii. Se încinge un fotbal pe maidan...

E ziua avanpremierii marii sărbători. Se socializează și se mănâncă mult: printre altele și un tajine dulceag din văcuța cu care ne fotografiasem la plecarea în deșert. Până seara, familia lâncezește, ronțăie continuu și bea ceai, răspândită prin camerele palatului.

Să fie gălăgie!!!!

La căderea întunericului, însă, vine momentul marelui spectacol – femeile și bărbații petrec separat și, în timp ce Leo avea să moară de plictiseală încețoșat de discuții despre Coran și Allah, eu urma să mă distrez într-un fel de club cu muzică live.

Așezate pe jos și acoperite cu pături, fetele cântă și dezlănțuie ritmul pe care-l au în sânge – bat din palme, bat la tobe, zgdrăngăne tamburinele, chiuie și dansează senzual, scuturându-și șoldurile, arcuindu-și mâinile ca într-un fel de harem zgomotos. Bărbații nu au voie să privească, fetele se admiră între ele...

N-am putut rezista ritmului nebun și colorat și, alungând orice gând despre lipsa de politețe, jignirea culturii locale, etc, le-am întrebat dacă pot să dansez și eu. Eram de-acolo, ritmul ăsta era și în sângele meu. Am fost filmată cu telefonul mobil, s-a cerut un bis, mi s-a cântat o melodie cu numele meu. Atunci mi-am dat seama că multe dintre strigăturile și versurile cântecelor erau inventate pe loc... mi-a adus aminte de Indonezia, de creativitatea naturală, primitivă, atât de aproape de pământ...

Sursa: blog.travel-exploration.com

*din păcate, aparatul nostru foto a decedat în deșert; așa se face că nu avem nici o fotografie cu "dezmățul"...

Bine că ne ajută YouTube - Cele mai reprezentative imagini pentru cum s-au distrat fetele

Allah și efecte de lumină

Totuși, eliberată în ale scandalului... n-am scăpat nici eu de discursul religios. Ayoub, însoțitorul nostru oficial, student în anul 1 și învățăcel în ale francezei, ne-a anunțat că vrea să ne facă o surpriză, având în vedere că nu mai avem mult timp de stat împreună. Ne-a dus în fosta cameră a lui Moaatcim și... într-adevăr, spre marea noastră surpriză... a început să ne cânte din Coran! Aș fi fost impresionată dacă n-aș fi avut în fața mea o oglindă în care apărea ca o ispită diavolească imaginea lui Leo dându-mi coate subtil, cu o mutră amuzată... Bineînțeles, a trebuit să invoc spiritele celor mai negre experiențe ale mele și să-mi înfig unghiile în palme pentru a nu izbucni. Cât de jignit s-ar fi simțit Ayoub care a avut încredere în noi să ne cânte și să ne vorbească despre ceva atât de personal cum este relația lui cu Dumnezeu! („Iisus este un profet al lui Allah, dar nu este fiul lui Dumnezeu, așa ceva este ilogic”... „Deci tu spui că Dumnezeul vostru este și Dumnezeul nostru.”... „Da”, răspunde Ayoub. „Și Dumnezeul nostru este și Dumnezeul vostru”... „Nu, așa nu.”)

Și... semn al lui Allah... în mijlocul cântării lui Ayoub becul din tavan se stinge singur.  Apoi se aprinde tot singur... La câteva momente, becul se stinge din nou și se aprinde după câteva secunde, favorizând crearea unei atmosfere de-a dreptul suprarealistă, cu Ayoub cântând, noi reflectați în oglindă și becul care insista să dea momentului maximum de savoare cu efectele de lumină...

Ne-au eliberat părinții lui Ayoub care i-au repetat copilului că nu este cazul să plictisească musafirii... Ayoub ne-a condus a doua zi la autobuzul spre Marrakech deși trebuia să se trezească foarte devreme – nu-i nici o problemă, ne-a liniștit el, merg apoi la rugăciunea de dimneață... 

Tropa-Trop la SkyRun. Am alergat pentru ca CINEVA să poată călători frumos până la capăt

Astăzi, 700 de entuziaști au alergat la SkyRun, pentru cauza Hospice Casa Speranței - dedicată celor a căror călătorie se apropie de final. Ei au încă nevoie de optimism și de oameni alături pentru a construi până la capăt singura experiență care ne aparține cu adevărat – clipa, propria viață.

La finish, după 34 de etaje și peste 600 de trepte - 4min40, locul 1 open feminin corporate

SkyRun a fost, din punctul meu de vedere, printre competițiile cel mai bine organizate la care am participat. Echipa de la Smartatletic ne-a ținut în priză în fiecare zi cu vești, cu antrenamente, cu sfaturi realizând un crescendo al așteptării până în ziua competiției, ziua marii întreceri cu lifturile – noi pe scări, lifturile văzându-și imperturbabile de treaba lor...

Cine a avut de câștigat? Hospice și planul lor de a construi în București, în apropierea parcului Plumbuita, primul spital de îngrijiri paliative pentru bolnavii în stadii terminale care va trata aproximativ 700 de pacienți anual.

Astăzi, fiecare am alergat pentru o persoană necunoscută care va spune, poate, un la revedere mai liniștit, închizând ochii asupra unei miriade de clipe. Am adăugat, poate, încă puțin prezent la viața unui om.

Mai mult de jumătate dintre cei 150.000 de oameni care au nevoie anual de servicii paliative în România sunt bolnavi de cancer; doar 5% dintre ei primesc îngrijiri de alinare a suferinței atunci când nimic mai mult nu se poate face.  

Despre viață și alți demoni metafizici. Cum am zis că mă apuc de astronomie

Merg aproape cocârjată de încântare. „Uite: și asta ce frumoasă e! Și asta...” N-am dat peste nici un magazin de genți în mijlocul deșertului, doar adun pietre. Mici, mai mari, mega-bolovani buni de proptit cortul, lustruite sau găurite de colții vântului, roșii, verzi, negre, albe...
Seara sau la prânz, când ne oprim pentru masă, le scot și mă uit la ele. Saleh, ghidul, clatină din cap... „beaucoup des pierres...” în traducere „mda, iremediabil sunteți duși cu capul, voi, europenii ăștia...”

               

Spectculosul turnat al ceaiului. Am încercat și eu și nu-i chiar atât de ușor pe cât pare

 

Am plecat din deșert cu buzunarele pline de pietre – buzunarele de la geacă, de la geantă, de la rucsac, de la pantaloni... mă mir că nu le-au considerat arme albe la aeroport...

Ghid-beduin

Între toate, și o scoică ciobită. I-am arătat-o ghidului entuziasmată de dovada că ne plimbăm printr-un loc care a fost cândva fundul unei mări! Mi-a spus că are milioane și milioane de ani... Poate vroia doar să-mi facă plăcere versus părerea mai prozaică a lui Leo: „o fi pierdut-o vreun turist”...

În adâncul deșertului, pierduți pentru civilizație...

Cărăușele

 Dacă n-ar fi fost prea frig, aș fi dormit noaptea afară... culcată pe o dună, sub copertina de stele care-ți alimentează cele mai nebune fantezii de călător. După ce toate poveștile trec, rămâne doar tăcerea, nici un gând. Stelele mă acoperă ca într-un glob și... e a doua oară în viață când simt că sunt singură pe pământ. Un omuleț care stă pe fundul unui fost ocean și se uită la niște universuri de neînțeles.

Îmi dau seama că singura noastră valoare e conștiința, mintea pe care natura nu dă doi bani – toate aceste vise, toate aceste gânduri se vor șterge simplu, cum se închide un cerc în apă. La scara naturii, sunt un animal între atâtea alte animale organizate pe specii, în marele mecanism infailibil care se regenerează maiestuos, fără să fie nevoie să gândească...

Dacă până atunci îmi imaginam că aș putea avea un sens, m-am lămurit: nu există nici un sens în afara marelui organism. Ce am e doar această călătorie, această clipă – viața mea.

p.s. Am zis atunci că mă apuc de astronomie. Că data viitoare când mă voi întâlni cu acest cer, voi fi pregătită. De cum m-am întors, însă, am devenit prea ocupată să-mi urmez sensul...   

Decalogul excursiilor în deșert - așa cum l-am învățat noi...

Familia ne lasă să dormim cât vrem și ni-l dă pe Ayoub, un puști de 18 ani, drept companie la micul-dejun. Suntem asigurați de milioane de ori că trebuie să ne simțim ca la noi acasă și că, la întoarcerea din deșert, e musai să rămânem din nou la ei.

Promitem! și ne mutăm la vecinul lor, Ali care organizează excursii în Sahara... 

Mic-dejun cu Ayoub

Ce am învățat despre negocierea unei excursii în deșert și punerea în practică:

1.      A se prefera întotdeauna transportul cu mașini, nu cu animale. Nouă ne-au dat două cămile tinere, cum spunea ghidul nostru „neobișnuite să muncească” care mugeau și grohăiau a protest de fiecare dată când trebuiau înhămate și li se punea în spate enorma greutate – cortul, apă, oale, mâncare... Îmi era groaznic de milă, mă simțeam vinovată pentru fiecare lucrușor pe care l-am luat în plus! Uitați de experiența exotică de genul... „mergem cu cămilele, cum mergeau și beduinii” pe care am luat-o eu în calcul, cu mașinile oricum ajungeți în locuri mai izolate. Alături de cămile, trebuie să mergeți pe jos și, deși peisajul este spectaculos pentru noi, turiștii, de fapt e doar un fel de plimbare prin spatele satului. În două zile nu poți ajunge prea departe...

Orășelul Tamegroute, în drum spre deșert 

2.      Stabiliți clar unde și cum veți merge. Noi ne-am imaginat că vom merge PE cămile, însă în situația de față ieșea din discuție... 

Dromaderii noștri

3.      Verificați înainte prețurile pe net. Negociind, mai puteți reduce din preț. În cazul nostru, se pornise de la 2300 Dirhami (200 euro) – 2 nopți, 2 persoane și am obținut 1800 Dirhami (160 de euro).

4.      E posibil ca ghidul să vă solicite să cumpărați apă la plecarea în excursie pretextând că aceasta nu a fost inclusă în preț - deși la plecarea din Zagora era clar că toate cheltuielile sunt curpinse în prețul plătit agenției.

5.      Atenție cum negociați transportul din oraș până în oază și retur (noi ne am pomenit că plecăm cu un bus care aducea oamenii de la piață, iar retur am așteptat de ni s-au lungit urechile dupa un taxi...

6.      Nu luați cu voi lucruri în plus – ghidul ne-a pregătit toată mâncarea – trei feluri pe zi. Nu aveai când să ronțăi din eventualele provizii din rucscac. N-am avut timp nici măcar să îmi schimb hainele în cele două nopți de stat în deșert.

7.      Eșarfele sunt piesa de echipament esențială – pe cap, în jurul nasului și al gurii dacă nu vreți să scrâșniți două săptămâni nisip.

8.      Aveți grijă ce aparat foto luați cu voi. Recomand unul ieftin, gata să fie aruncat după ce și-a făcut datoria în deșert sau pur și simplu folosiți telefonul. Aparatul meu, un compact foarte bun de la Sony a refuzat să se mai deschidă din a doua zi „de deșert” din cauza nisipului care s-a strecurat în mecanismul obiectivului... așa că n-am putut fotografia una dintre cele mai colorate părți ale excursiei – nunta lui Moatacim!

9.      O ideee bună ar fi să solicitati ghidului să vă indice locurile pe care ați convenit să le vedeți....... atenție la reperele din jur: munți, relee sau zgomot de mașini care vă indică faptul că vă învârtiți în cerc...)

10.      Răbdare, răbdare. În zonele mai tradiționale, lucrurile nu merg ca la noi în Europa (nici măcar ca în satele noastre...), orarul pentru autobuze e un fel de noțiune SF neinventată încă, oamenii nu se grăbesc, transportul pe care îl aștepți vine „când vrea Allah” și până atunci nu ai ce face... În plus, oamenii nu înțeleg de ce atâta grabă pe europeni...   

Tamegroute. Pe strasse - Cafe Sahara

În sătucul M'Hmid, locul de plecare a "caravanelor" turistice

Se poate înnopta într-o... să-i zicem "pensiune" construită din pământ

O luăm la picior, prin spatele satului

Și tot mai departe, în deșert

Astronaut inițiez procedura de aterizare în deșertul Zagora

De mult mă întrebam cum o fi să te antrenezi ca astronaut. În călătoria cu autobuzul spre Zagora, traversând munții Atlas, am avut ocazia unică de a afla.

Șoseaua urcă de la câmpie la 2260 de metri – altitudinea maximă a trecătorii Tizi n'Tichka (în traducere, Trecătoarea Pășunilor), cea mai înaltă din nordul Africii. Un drum pe care deseori două mașini alăturate nu pot trece. Șoferul anticipează, observă înainte luminile altor călători în bezna fără fisură a nopții.

Drumul se învârte în ace de păr și îți vine să dai naibii orice amintire de pe Transalpina sau Transfăgărășan, luminițele celorlalte mașini se văd când sus, deasupra capului, când jos, mult sub noi. Sau cel puțin așa mi s-a povestit pentru că eu, personal, nu mai știam de mine – eram în mijlocul unei centrifugi care nu se mai oprea. "Houston, we have a problem!" 

Pozele au fost făcute de Leo pe drumul de întoarcere în timp ce eu aveam aceeași ocupație cu jumătate din autobuz: îmi vărsam necazul în pungă... renunțând la gândul că aș putea fi vreodată bună de astronaut sau măcar de pilot de avion...

În Zagora am ajuns cu greu, după o călătorie de nouă ore... e 11 noaptea și trebuie să căutăm rudele lui Abdessamad din Fes la care am putea înopta. Străzile sunt pustii, acoperite de praf... intrăm într-o dugheană de telefonie mobilă să întrebăm de Moatacim Naciri. Oamenii se pregătresc să închidă, dar suntem niște apariții prea interesante și or fi curioși de legătura dintre noi și Moatacim, așa că îl sună... 

Abdessamad ne-a avertizat că prietenul lui nu știe o boabă franceză... iar noi nu vorbim arabă...
În 10 minute apare Moatacim într-o Dacie Logan (foarte populară în Maroc, de! influența franceză de la Renault) plină de fete, cu portbagajul înțesat de prăjituri... și așa aflăm că în câteva zile va fi ginerică! Am picat cum nu se putea mai bine, la nuntă!

Casa lui Moatacim e un ditamai palatul și noi suntem cazați într-un salon căptușit cu canapele roşii pe care sunt împrăştiate perne. Prin casă mişună familia – adunați din toată țara și o droaie de copii curioși. Toată lumea e foarte primitoare, ni se dau prăjituri și scotocim cât mai mult prin franceza din liceu ca să putem vorbi fluent cu toți... Ne relaxăm, am ajuns cu bine... a trecut deja de miezul nopții, așa că ni se dau câteva pături groase și grele sub care adormim buștean... A doua zi vecinii lui Moatacim ne vor ajuta cu excursia în deșert...

  

Leo pe post de pașă în salonul arab

Ce se vedea pe fereastră: o grădină cu două văcuțe, amândouă dar de nuntă - una pentru mire, una pentru mireasă, ce romantic... Pe una dintre ele aveam să o găsim tocăniță la întoarcere...

Pregătiri de nuntă

La vecini: un hostel foarte primitor - Chez Ali

Cu o grădină patrulată de păuni

Rugăciunea în avans

N-ai nici o scuză dacă ai ratat rugăciunea pentru că erai în tren sau în autobuz... Cei mai credincioși musulmani își fac rugăciunea în avans, chiar în stația de autobuz, dacă știu că ora chemării la apel îi va prinde în deplasare. (a se observa pet-ul de 5l umplut cu pietre care închipuie Mecca).

Autobuzul nostru spre Zagora - poarta deșertului, a avut ceva ore întârziere la plecare... așa că am putut observa îndeaproape ritualul.

Ghiont de motocicletă și manele marocane în Marrakech

-          Unde? în centrul orașului? dar nu mai sunt autobuze la ora asta...

În tonul vocii pune toată compătimirea mimată de care este în stare.

                      

-           Luați un taxi, vă duc eu..., găsesc imediat soluția taximetriștii care așteaptă în fața gării ca niște hultani să le pice în plisc vreun american sau german mai în vârstă sau mai necălătorit. Noi, însă, cunoaștem refrenul din Gara de Nord...

La câțiva pași, dincolo de intersecție, așteaptă troleibuzele pentru celebra piață Jemal El Fnaa... așa că, faceți loc în burtă... am ajuns în Marrakech!!! 

La botul cămilei în Jemal El Fnaa 

Noaptea Jemal El Fnaa se transformă într-o imensă bucătărie. Sub prelatele corturilor improvizate apar oale uriașe și „chefi” gata să te îndoape cu bunătăți locale. Înghițim o supă de linte care ne merge ca unsă ... iar paharul cu ceai de mentă ni se tot umple.

-          C’est bon? Suntem întrebați constant.

Tres bon, te lingi pe degete...

În timpul zilei Jemal El Fnaa e o bătătură prin care se perindă calești trase de cai, cântăreți de gnawa, fermecători de șerpi sau pictorițe de desene tradiționale pe mâini, ademenind turiștii.

Înoptăm la Rainbow Hostel, un loc pictat din tavan până în podea, multicolor, cu o atmosferă ușor halucinantă, de parcă ar fi suficient să inspiri aerul din interior ca să fii un pic „fumat”. Pentru 5-6 dolari primești un pat, duș cu apă caldă și mic dejun copios. Ce-și mai poate dori un călător ca noi?

Nu e o statuie, e un nene care stătea gură-casă în fața unei cărămizi

A doua zi luăm Marrakechul la picior. Primul oraș-capitală al statului marocan unit (în secolul 11), locul unde triburile din așa-numit Bled El Siba (tărâmul fărădelegilor) se întâlneau cu cele din Bled El Makhzen (tărâmul guvernului), punct de oprire a caravanelor pe ruta comercială trans-sahariană. Întemeiat de membrii dinastiei almoravide în secolul 11, nomazi fanatici sosiți din vestul Saharei, acoperiți cu văluri sobre, asemănători tuaregilor...

 Haos colorat în medina... vânzători ambulanți de alune, de prăjituri, în plus: de căciuli colorate specifice cântăreților „gnawa” și fosile – care mai autentice, care mai fabricate...

Căciulițele cântăreților de gnawa

N-avem noroc – Palais Royal este închis, la fel și Jardin Agdal... Rămânem doar cu Mormintele Saadite – o uimitoare construcție cu pereții lucrați complet în filigran. Te gândești la o peșteră cu stalactite de o simetrie migăloasă.

Interiorul Mormintelor Saadite 

Dinastia saadită vine din Valea Draa (sudul Marocului) și cucerește Marrakechul în secolul al 16-lea. Primul sultan din această dinastie a urcat pe tron după ce și-a ucis toți rivalii. După prăbușirea dinastiei, maniacul de Moulay Ismail, patronul Meknesului (http://www.tropatrop.blogspot.ro/2013/10/sange-si-glorie-in-meknes-cu-moulay.html) a zidit mormintele, fiind descoperite abia de francezi...în secolul 20.

 Așa se fac mozaicurile

La discuții

Culorile Marocului

Magazin de fosile

E ultima zi din an... după un pui de somn la hostel, ieșim în oraș s-o facem lată cu un grup colorat de couchsurferi – doi olandezi gay, o rusoaică și iubitul ei neamț, un marocan plecat la studii în Japonia, un altul în Germania... și o indoneziancă născută în Suedia care urma să meargă anul viitor să-și cunoască pentru prima dată familia din Indonezia. Suntem întrebați despre rromi... („Rromii vin din România, nu?” – pare logic, 

așa-i?)

Din lunga istorie pe care o am cu motoarele... 2012 pare că ține să-și scoată pârleala pe ultima sută de metri – cu vreo oră înainte de 12 noaptea, cum mâncam liniștită un sandviș sporovăind cu olandezii, mă trezesc că-mi zboară mâncarea din mână și că sunt aruncată de pe scaun. Un marocan amețit n-a mai nimerit drumul drept pe străduța îngustă și s-a oprit cu motorul fix în noi – noroc că a mai avut ceva reflexe de frânare... Timp de un sfert de oră grupul ne întreabă continuu dacă suntem bine și eu primesc un nou sandviș din partea casei...

Petrecerea de Anul Nou ne dă ocazia să vedem cum se distrează tinerii marocani în club... Se dă din fund pe un fel de manele locale și playlistul numără maximum zece piese. N-am ce face – superstiția potrivit căreia trebuie să fiu veselă la miezul nopții mă scoate la dans, deși veselia e cam cu dinți... ! Marocanul din Japonia găsește o fată și în zece minute îi bagă limba pe gât, se fac poze, se schimbă pălăriile...

Ne retragem repede, a doua zi plecăm spre deșert...

Gara din Marrakech - asta-i gară sau e mall?

Zgâriați cu țeapa turistică în Casablanca

Casablanca e printre cele mai mari țepe turistice.

Te incită poate sonoritatea, îţi imaginezi poate cadre cu romantice stăduțe întortocheate, ca în film... însă, de cum cobori din tren, privirea ți se ciocnește metalic de niște zgârie-nori care blochează orizontul (ca oricărui centru de afaceri respectabil, nu-i lipsesc turnurile gemene). Imaginile din film, reprezentative pentru Maroc, au fost filmate, de fapt, în Tanger. 

Și chiar dacă știm că acum Casablanca e un oraș pentru business, capitala economică a Marocului și, ca turist, nu ai ce face mai mult de câteva ore, parcă n-am vrea să ratăm ocazia de a pune piciorul în celebrul Dar el Beida (literally „casa albă”, denumire sub care a fost reconstruit orașul berber Anfa după un cutremur din jurul anului 1770).

Cele câteva ore pe care i le-am dedicat au fost acaparate complet de uriașa Moschee Hassan al II-lea, construită pe malul mării, de faleză și de suburbiile din apropierea gării. Ca dovadă că e un oraș dedicat afacerilor, Casa (alintătura locală) nu se dezminte – moscheea e singura din Maroc unde pot pătrunde și non-musulmanii contra unei taxe care ni s-a părut destul de mare, comparativ cu restul preţurilor – dacă-mi amintesc bine, aproximativ 60 de lei de persoană. 

pe faleză

Pentru cine are mai mult timp pentru bântuit prin Casa – poate admira clădiri în stil Art-Deco și neo-maur. 

Villa des Arts. 

Multe dintre vilele în stil Art Deco au fost demolate sau transformate în birouri, deși au existat propuneri de înființare a unui cartier istoric în stil Art Deco. Sounds familiar...

Stil neo-maur

Abatorul din Casa, transformat în centru cultural

Ce-a rămas din film - Cafeneaua lui Rick

Și partea mea favorită.... suburbiile!