M-am intrebat de multe ori daca faptul ca ma intereseaza lucruri atat de diverse e o binecuvantare sau un blestem.
Si totusi... nimic n-a fost in zadar, nici una din ratacirile mele; din fiecare mi-a ramas cate ceva – din dans, din balet, din catarat, din fotografie, din sporturi, din studiul literaturii, din desen. Unele toane au ramas in viata de zi cu zi. Baletul si sporturile pentru pregatirea fizica, aparatul foto pe care il iau cu mine oriunde, calatoriile care imi fac familiare parti indepartate din lume, imi dau perspectiva propriei experiente (voi citi cu totul altfel stirile de acum incolo, mult mai „personal”, cunoscand tarile respective).
Uneori mi se spune: „Tu n-o sa te opresti niciodata, vei dori sa inveti mereu altceva, mereu... nici nu stii ce cauti, esti ca fat-frumos care vrea tinerete fara batranete si viata fara de moarte...” Poate-i adevarat. Ar trebui sa ma tem? Sau viata mea va fi mereu bogata, mereu cu un scop?
Calatoriile imi dau perspectiva. Stiu ca e mult spus, dar sunt ca un fel de meditatie... autobuzul, trenul sau avionul merg, ducandu-ma spre destinatie si gandurile mele alearga libere, o data cu drumul, relaxate... libere, asta e cuvantul.
Savurez un pahar de Cola si privesc norii – ceea ce pictorii de motive religioase au reprezentat intotdeauna ca „Imparatia Cerurilor”, „Regatul Ingerilor” – pufosi, imaculati, luminati dulce dintr-o parte de apus. Cand vezi lucruri atat de frumoase te gandesti ca lumea noastra e chiar paradisul fizic, folosit drept metafora de catre religii pentru o stare sufleteasca de liniste si impacare – paradisul interior. (Doar ce simtim cand privim norii sau padurea sau cascadele? Nu ne gandim; simtim; suntem muti. E doar „oau” si ceva interior, indescriptibil. Ceva care trebuie simtit de fiecare, ceva care nu se denumeste prin concepte, nu se explica in carti, ci se simte in maniera personala – pe asta se centreaza filosofia buddhista, pe propria practica si experienta)
E nostim cum in calatorii lucrurile care acasa erau parte din firesc, banale devin speciale. Ca un pahar de Cola, ca o franzela; uneori (mai ales in Asia de sud-est), apa calda de la dus.
... Si lista mea continua. Sarah (carlandsarah.travellerspoint.com) mi-a deschis curiozitatea pentru yoga (tot un fel de balet, dar nu atat de dur ca exercitiu fizic), avioanele mi-au amintit de visul de a zbura, inca nu am luat lectii de calarie, mi-as dori sa incerc cursurile de vipassana de zece zile, sa citesc mai mult despre istoria religiilor... si sa descopar calea de a-mi lua viata de la capat in tara, acum ca mi-e greu sa ma mai imaginez angajata...
Poate ca sunt mai degraba binecuvantata...
Si totusi... nimic n-a fost in zadar, nici una din ratacirile mele; din fiecare mi-a ramas cate ceva – din dans, din balet, din catarat, din fotografie, din sporturi, din studiul literaturii, din desen. Unele toane au ramas in viata de zi cu zi. Baletul si sporturile pentru pregatirea fizica, aparatul foto pe care il iau cu mine oriunde, calatoriile care imi fac familiare parti indepartate din lume, imi dau perspectiva propriei experiente (voi citi cu totul altfel stirile de acum incolo, mult mai „personal”, cunoscand tarile respective).
Uneori mi se spune: „Tu n-o sa te opresti niciodata, vei dori sa inveti mereu altceva, mereu... nici nu stii ce cauti, esti ca fat-frumos care vrea tinerete fara batranete si viata fara de moarte...” Poate-i adevarat. Ar trebui sa ma tem? Sau viata mea va fi mereu bogata, mereu cu un scop?
Calatoriile imi dau perspectiva. Stiu ca e mult spus, dar sunt ca un fel de meditatie... autobuzul, trenul sau avionul merg, ducandu-ma spre destinatie si gandurile mele alearga libere, o data cu drumul, relaxate... libere, asta e cuvantul.
Savurez un pahar de Cola si privesc norii – ceea ce pictorii de motive religioase au reprezentat intotdeauna ca „Imparatia Cerurilor”, „Regatul Ingerilor” – pufosi, imaculati, luminati dulce dintr-o parte de apus. Cand vezi lucruri atat de frumoase te gandesti ca lumea noastra e chiar paradisul fizic, folosit drept metafora de catre religii pentru o stare sufleteasca de liniste si impacare – paradisul interior. (Doar ce simtim cand privim norii sau padurea sau cascadele? Nu ne gandim; simtim; suntem muti. E doar „oau” si ceva interior, indescriptibil. Ceva care trebuie simtit de fiecare, ceva care nu se denumeste prin concepte, nu se explica in carti, ci se simte in maniera personala – pe asta se centreaza filosofia buddhista, pe propria practica si experienta)
E nostim cum in calatorii lucrurile care acasa erau parte din firesc, banale devin speciale. Ca un pahar de Cola, ca o franzela; uneori (mai ales in Asia de sud-est), apa calda de la dus.
... Si lista mea continua. Sarah (carlandsarah.travellerspoint.com) mi-a deschis curiozitatea pentru yoga (tot un fel de balet, dar nu atat de dur ca exercitiu fizic), avioanele mi-au amintit de visul de a zbura, inca nu am luat lectii de calarie, mi-as dori sa incerc cursurile de vipassana de zece zile, sa citesc mai mult despre istoria religiilor... si sa descopar calea de a-mi lua viata de la capat in tara, acum ca mi-e greu sa ma mai imaginez angajata...
Poate ca sunt mai degraba binecuvantata...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu