Jumatate de optmiar

Maine plecam spre Pokhara si de poimaine incepem marea cucerire a traseului Annapurna Sanctuary :)... Voi urca impreuna cu Milena si Lea, doua studente la medicina din Germania. Traseul dureaza cam zece zile, dar depinde de ritmul nostru si ajunge pana la aproximativ 4.000 de m... Jumatate de optmiar :). Restul, in calatoria viitoare...

Kathmandu - unic!

Orasul in care nu poti fi simplu plimbăreț. Soferii conduc atat de riscant incat ai senzatia ca se bazeaza pe tine ca vei avea relflexe bune si vei face miscarea corecta

Colorata Asie

Nu sunt suburbiile, e chiar centrul Kathmandu-ului

Intelept la templu. Multi îti picteaza fruntea cu un punct rosu, fie ca vrei, fie ca nu...

Sofer de tuk-tuk. Ma intreb cum poate dormi in mijlocul zgomotului ametitor de claxoane si motoare

Kathmandu love

Kathmandu, love at first sight

"Welcome to OUR Nepal", mi-a spus in avion un nepalez simpatic care a lucrat in Afganistan impreuna cu soldati romani. Isi iubeste tara, se vede... Imi spune ca ar trebui sa o vad cand totul e verde, plin de iarba... si prin cuvintele lui spuse cu toata gura, ca si cum ar vorbi despre un fel de mancare, se contureaza imagini.

Muntii pe care ii vad din avion ma lasa fara glas. Munti, vai si drumuri serpuitoare, asta e Nepalul. Cand am trecut de imigratie si am vazut scris: "Welcome to Nepal" mi-am dat seama ca e un vis devenit realitate.

Kathmandu e diferit de orice oras pe care l-am vazut pana acum, e Asia asa cum si-o imagineaza fiecare inainte de a calatori - praf, cladiri darapanate, haine colorate intinse la uscat, trafic haotic, claxoane, copii murdari care urla... L-am iubit din prima clipa. La fel si oamenii - sunt simpatici, glumeti, cu inima deschisa, gata sa imparta o vorba cu tine.

Am senzatia ca intreg Kathmandu-ul e o mahala, foarte asemanatoare cu mahalaua Galatiului din port... Cel putin asa arata inima lui turistica, Thamalul. M-a cucerit atmosfera lui hippy - peste tot se vand obiecte de artizanat colorate, esarfe, haine hippy, mingi de jonglat, carti, bijuterii funky din lana, margele, piele, matase... M-as muta cu totul in Thamal un an...

Waiting in New Delhi

Oricat as iubi aeroporturile, protocolul de tranzit din New Delhi e cel mai de cacao de care am avut parte pana acum. Practic, esti restrictionat intr-o zona de dimensiunea salii de asteptare din autogara din Galati, cu aproximativ acelasi aspect. Magazinele unde sa te zgaiesti sa mai treaca timpul sunt dincolo de check-in, asa ca... adio! Ma foiesc, incerc sa ies pe cealalta usa, dar indianul ma trimite inapoi ca pe catei sau pe copii, imi arata cu degetul: "Go inside!"
Nu e nimic de facut, pe pereti sunt vreo doua televizoare fara glas, asa ca degeaba sunt pe Discovery, nici macar nu au subtitrari. E suportabil, dar nu daca trebuie sa dormi acolo - doar cateva scaune pe care te poti intinde (vanez, bineinteles, unul dintre ele), restul tari si despartite de bare, sa nu te poti lungi.

Dau de urma unei retele internet wireless, chipurile free, numai ca trebuie sa te inregistrezi cu numarul de telefon din tara de origine si se pare ca programul nu a auzit de Romania, asa ca trebuie sa ma rog de o indianca sa-mi imprumute numarul ei de telefon. E de acord, dar imi spune ca dupa o ora conexiunea se intrerupe si nu vrea sa-si mai introduca numarul de telefon inca o data. Halal wi-fi free!

Trebuie sa ajung intr-o zi si in faimoasa Indie, dar dupa cum arata lucrurile in aeroport, locatie cat de cat civilizata, nu vreau sa-mi imaginez felul in care functioneaza societatea in restul tarii. Nu s-a auzit de cozi organizate, lumea se imbulzeste dezordonat, care cum apuca, zborurile sunt intarziate, isi schimba ora de decolare sau poarta in ultimul moment... Dezamagire fata de aeroportul modern si elegant din Bangkok. Si... oamenii de la check-in poarta arme. Nu mai am aceeasi simpatie pentru India cand am aflat ca, impreuna cu China, sustine dictatura militara din Myanmar.

Amelia

In Boeingul nou-nout care ma duce spre Delhi, ma uit la un film despre Amelia Earhart, prima femeie care a traversat Atlanticul cu avionul si apoi a disparut misterios in Pacific in 1937 in incercarea de a face inconjorul lumii in zbor.
Mi-au placut cateva replici:

„Who wants a life imprisoned in safety?” De acord.
„When I flew over the sea I felt transported to a simple, safe, beautiful place where everything was comprehensible”
„On my 7th birthday my dad gave me a globe. I was spinning it slowly, reading the names of all those strange places – Morocco, Spain, Etiopia, dreaming one day I will go to all these places” Imi aminteste de harta mea de pe usa dormitorului, de degetul care se plimba peste Indonezia si indepartata Asie intrebandu-ma, la fel, daca voi ajunge vreodata acolo...
„I want to be free, a vagabond of the air... Flying the world...”
„Want a tip? If I listened to all those that told me it was impossible I would have never flied”
„No borders, just horizons. Only freedom”

Mai degraba binecuvantata... (Bangkok-New Delhi)

M-am intrebat de multe ori daca faptul ca ma intereseaza lucruri atat de diverse e o binecuvantare sau un blestem.
Si totusi... nimic n-a fost in zadar, nici una din ratacirile mele; din fiecare mi-a ramas cate ceva – din dans, din balet, din catarat, din fotografie, din sporturi, din studiul literaturii, din desen. Unele toane au ramas in viata de zi cu zi. Baletul si sporturile pentru pregatirea fizica, aparatul foto pe care il iau cu mine oriunde, calatoriile care imi fac familiare parti indepartate din lume, imi dau perspectiva propriei experiente (voi citi cu totul altfel stirile de acum incolo, mult mai „personal”, cunoscand tarile respective).
Uneori mi se spune: „Tu n-o sa te opresti niciodata, vei dori sa inveti mereu altceva, mereu... nici nu stii ce cauti, esti ca fat-frumos care vrea tinerete fara batranete si viata fara de moarte...” Poate-i adevarat. Ar trebui sa ma tem? Sau viata mea va fi mereu bogata, mereu cu un scop?

Calatoriile imi dau perspectiva. Stiu ca e mult spus, dar sunt ca un fel de meditatie... autobuzul, trenul sau avionul merg, ducandu-ma spre destinatie si gandurile mele alearga libere, o data cu drumul, relaxate... libere, asta e cuvantul.

Savurez un pahar de Cola si privesc norii – ceea ce pictorii de motive religioase au reprezentat intotdeauna ca „Imparatia Cerurilor”, „Regatul Ingerilor” – pufosi, imaculati, luminati dulce dintr-o parte de apus. Cand vezi lucruri atat de frumoase te gandesti ca lumea noastra e chiar paradisul fizic, folosit drept metafora de catre religii pentru o stare sufleteasca de liniste si impacare – paradisul interior. (Doar ce simtim cand privim norii sau padurea sau cascadele? Nu ne gandim; simtim; suntem muti. E doar „oau” si ceva interior, indescriptibil. Ceva care trebuie simtit de fiecare, ceva care nu se denumeste prin concepte, nu se explica in carti, ci se simte in maniera personala – pe asta se centreaza filosofia buddhista, pe propria practica si experienta)

E nostim cum in calatorii lucrurile care acasa erau parte din firesc, banale devin speciale. Ca un pahar de Cola, ca o franzela; uneori (mai ales in Asia de sud-est), apa calda de la dus.


... Si lista mea continua. Sarah (carlandsarah.travellerspoint.com) mi-a deschis curiozitatea pentru yoga (tot un fel de balet, dar nu atat de dur ca exercitiu fizic), avioanele mi-au amintit de visul de a zbura, inca nu am luat lectii de calarie, mi-as dori sa incerc cursurile de vipassana de zece zile, sa citesc mai mult despre istoria religiilor... si sa descopar calea de a-mi lua viata de la capat in tara, acum ca mi-e greu sa ma mai imaginez angajata...

Poate ca sunt mai degraba binecuvantata...

Intr-o zi o sa invat sa zbor (Vientiane-Bangkok)

Ador sa zbor. Si chiar daca viata mea de acum inainte e o nebuloasa, cand m-am urcat in avion am gandit: „Sunt sigura ca intr-o zi o sa invat sa zbor”. Sau sa sar cu parasuta.
E una dintre activitatile care iti golesc mintea de orice, ca si skiul sau snorkellingul. Privesc in jos, spre formele abstracte create de oameni pe pamant si ma simt ca in Pulau Derawan in Indonezia (pulau=insula), cu Gosia, cand priveam spre viata subacvatica de dedesubt.
Ador sa fiu un vagabond al aeroporturilor. Sa arat ca un calator fara bani, sa ma plimb prin magazinele sclipitoare, sa petrec ore in sir citind in waiting lounge, sa dorm in aeroport, sa pastrez din sucul sau mancarea din avion pentru „mai tarziu” (Thai Airways si Jet Airways – India au avut mancare si dulciuri excelente!)
Iubesc aeroporturile, simt ca aici se deschide lumea, ca intr-adevar calatoresc. Poate pentru ca sunt atat de rare in calatoriile mele; le savurez. Aerul lor fancy, muzica lor clasica la volum discret, protocolul de zbor, pilotii si stewardesele cu trollerele lor elegante... Sa beau cafea cu lapte si sa ma uit la nori...

Cascadele din sudul Laosului

Tad Fane, se spune ca e cea mai impresionanta cascada din Laos






































Sat din Laos













Copii au iesit sa se uite la noi... si noi la ei. Curiozitate reciproca
































Baie














Tine-ti respiratia!














Pe marginea drumului in Laos misuna tot felul de vietati - de la closti cu pui, catei, capre pana la porci si vacute. Problema e cand se decid sa traverseze. Pentru vaci e clar, n-ai incotro si trebuie sa opresti, mai periculos e cu gainile care se razgandesc la jumatatea drumului. Adam si Casey erau gata-gata sa omoare un cocos nehotarat. A scapat cu viata, dar si-a lasat ceva pene sub roata motocicletei.

















Funky monks. Nu zici ca le-ar sta bine intr-o formatie?


















Intr-un sat traditional, organizat pentru turisti


































Pui fripti in Laos

Laos - amazing nature

Laos e o tara de o frumusete dureroasa – natura neatinsa de valurile de turisti, copaci cu forme uimitoare, cascade si paduri, drumuri pustii pe care gonesti de unul singur pe motocicleta...

Plictisita sa tot calatoresc de una singura, m-am lipit la granita cu Laos de un grup de englezi care aveau aceeasi destinatie ca si mine – Pakse - si aproximativ acelasi plan – sa inchirieze motociclete si sa faca turul cascadelor din sudul Laosului. (apropo de pacalelile de la granita, daca nu esti pe faza dai trei dolari in plus pe care ofiterii ti-i cer drept „taxa de stampila”. Dolarii din Cambodia i-am evitat – le-am spus verde in fata ca nu exista o asemnea taxa si dupa ce au vazut ca nu renunt, mi-au stampilat pasaportul, insa in Laos, n-am avut incotro si a trebuit sa platesc dolarul-spaga pentru ca ofiterul n-a vrut in ruptul capului sa ma lase sa trec).

Mi-a parut rau ca din goana motocicletelor nu prea poti surprinde mare lucru... Oamenii din Laos seamana cel mai mult cu indonezienii – zambesc mult si e usor sa le inveti limba pentru ca te saluta mereu cu „sabaidy” si nu cu hello si spun multumesc – „kop ceai”. Cand trecem prin sate, ies la strada si ne fac cu mana, ne saluta cand trec pe langa noi pe biciclete sau motociclete (mi-am amintit de obiceiul din Romania de a spune „buna ziua” cand te intalnesti cu cineva pe o poteca de munte). Casele seamana cu cele din Cambodia, facute din stuf sau lemn, rudimentare, sarace... Oamenii sunt, insa, diferiti. O alta atmosfera imbraca Laosul - e una dintre cele mai linistite tari din Asia de Sud-Est...

Copacii sunt parte din amprenta acestei tari. M-as fi oprit la fiecare suta de metri sa ii fotografiez pentru ca nu am vazut pana acum copaci cu forme atat de armonioase, chiar si cei uscati isi infasoara si desprind ramurile atat de frumos de parca ar fi pictati pe cer. Sunt copacii care isi intind larg ramurile creand o pata larga de umbra, copacii supli si jucausi, cu doar cateva cuiburi de ramuri in varf...

Din pacate, situatia infrastructurii din Laos incape in acelasi adjectiv: dureroasa.
Unele drumuri sunt neasfaltate, altele sunt pline de gauri imense in asflat (m-am pregatit cu varf si indesat pentru proba de ocolit jaloane cand imi voi lua permisul pentru motocicleta). La finalul „expeditiei” eram rupti in doua si rosii din cap pana-n picioare de la praful caramiziu de pe drum...

Cele doua nopti de pe drum am dormit in case de stuf ca ale laotanilor, in apropiere de cascade, trezindu-ne infrigurati de dimineata. Mancarea a fost meniul obisnuit al Asiei de Sud-Est – orez sau taitei in diverse combinatii. Englezii serveau meniu traditional, dar cam in sila, cautand pe unde se poate mancare vestica. De cand i-am cunoscut, a inceput sa-mi fie dor de mancarea de acasa si, de doua zile de cand sunt in Vientiane, mananc in continuu paine goala. Laotanii fac paine adevarata, cu gustul de acasa, cea mai buna din Asia si fara preturi speciale pentru bule! Ma asteapta Nepalul unde va trebui sa ma obisnuiesc din nou cu mancarea asiatica, asa ca o mica „vacanta” culinara a fost binevenita...

People of Cambodia

Asia de sud-est e plina de imagini de genul asta...

Calugarita budista in piata

Angkor Wat

Angkor Wat, obiectivul numarul unu de vizitat in Cambodia, a fost capitala imperiului Khmer situat pe teritoriul Cambodgiei si cuprinzand parti din Malaezia, Thailanda, Laos, Myanmar (sec 9-12). Imaginea templului principal apare pe steagul Cambodgiei




















Templul Wat Phom, inghitit de jungla





































Bayon, templul celor o mie de fetze






































Angkor Wat la rasarit, cand multimea se aduna sa faca poze














In Angkor Wat la apus

Cambodgia trista

Vorbesc de umanitate, de ura dintre oameni care continua neobosita... cand eu insami sunt, la fel ca sutele de bule care vin anual in Cambodgia, indiferenta. Nu e tara mea, nu e poporul meu, interesul meu e sa merg mai departe in calatoria asta si atat...

Cel mai bun vorbitor de limba engleza pe care l-am intalnit in Cambodgia e un copil fara un picior care vinde carti si fotografii cu Angkor Wat. Are cam zece ani. El si un bule din Canada mi-au dat astazi o lectie care m-a durut, dar mi-a pus in fara ochilor o oglinda si m-a vindecat de a mai fi enervata de hartuiala zilnica: „Miss, want tuk-tuk?”, „Buy something miss...?”

Cambodgienii sunt mai sinceri decat orice alt popor din Asia de Sud-est pe care l-am cunoscut pana acum. Se vede pe fata lor: „Al naibii bule, are bani sa calatoreasca, dar se tocmeste cu noi la un dolar”...

La bodega autohtona unde mananc, barbatul din Canada sta sa-mi asculte peripetiile de azi dimineata: soferul de tuk-tuk pe care il tocmisem sa ma duca la temple nu a mai venit, am luat un altul care mi-a spus abia dupa ce am vizitat doua temple ca nu poate sa stea cu mine toata ziua pentru 10 dolari (desi asta e pretul normal pentru o zi, o stiu de la turisti) si m-a lasat in mijlocul parcului Angkor Wat (practica destul de comuna – in Phnom Penh, soferii te duc la destinatie si iti cer un dolar in plus). Cand sa ma cazez in prima seara, la hostelul unde vroiam sa stau (recomandare Lonely Planet!) nu curgea apa, baiatul de la receptie a spus ca va rezolva, dupa o ora situatia era la fel, asa ca decid sa plec. Imi raspunde ca daca vreau sa imi las inca zece minute rucsacul in camera, trebuie sa platesc o noapte si, de asemenea, daca e ceva in neregula cu camera va trebui sa platesc...
Si, acum, colac peste pupaza, femeia de la bodega imi spune ca mi-am pus prea mult in farfurie...

Canadianul imi arata, la randul lui, pozele pe care le-a facut azi-dimineata – satele sarace pe care le-am vazut din autobuz, case din stuf, barci, un macelar care taie un animal. Ma intreaba: „Stii ce este?” si zoomul camerei imi apropie capul jupuit al unui caine. „Sunt motive pentru care trebuie sa ii intelegem, sunt foarte saraci”...
Stau la cel mai ieftin hotel si mananc cea mai ieftina mancare, merg pe jos kilometri ca sa economisesc bani, nu sunt un bule care coboara din autobuzul companiei de turism, viziteaza templele si se intoarce in habitaclul de aer conditionat. Si totusi, mi-a fost rusine. Eu sunt stresata ca nu voi avea bani sa ajung pana in Nepal, ei locuiesc in colibe de stuf. Eu nu pot rezista sa nu cumpar palarii, ei nu au ce manca. Si, in plus, acum sunt maestra la targuiala...
Mai si spun ca as vrea sa cunosc adevarata Cambogdie! Asta e adevarata Cambodgie.


Mai tarziu in aceeasi seara am iesit la plimbare cu un mic pachetel cu ceva haine de-ale mele si o suma modesta de bani. Le-am dat unor oameni de pe strada si nu am primit in viata mea un multumesc mai frumos si mai sincer decat cel pe care mi l-au dat ei, iti incalzeste inima cand ii vezi cum se bucura.

Cambodgia e, insa, o tara trista, cat despre oameni, ii simt inraiti, au ceva dureros in interior (bineinteles, experientele fiecaruia sunt diferite, am intalnit oameni care s-au simtit foarte bine in Cambodia)...


Scriu acum din Laos, care nu e o tara mai bogata decat Cambodia, chiar dimpotriva. Vientiane e, insa, cea mai linistita capitala pe care am intalnit-o in Asia de sud-est. E incredbil ca poti sa te plimbi prin piata linistita, fara sa te agate nimeni sa cumperi ceva... Iar oamenii din Laos, cel putin cei din provincie sunt, intr-adevar, deschisi si simpatici. Impreuna cu un grup de englezi am facut un tur cu motociclete in sudul Laosului si oamenii din sate ieseau la strada, facandu-ne cu mana...

Adevarata Cambodgie

Adevarata Cambodgie incepe in afara oraselor, in afara zonelor batute de turisti din Phnom Penh sau Siem Reap. Pe marginea soselelor se intind sate prafuite, cu case din stuf sau in cel mai bun caz din lemn – doar sediul Cambodia People’s Party are un sediu ce aduce a vila.
Cambodia e in campia rosie si uscata, in baltile noroioase unde copii se balacesc, complet goi, in bivolii care pasc, in vacile care traverseaza tacticos soseaua. Femeile isi infasoara capul in basmale, ferindu-se de caldura si cara cate doi-trei copii pe bicicleta.
Nu am nici cea mai vaga idee care este viitorul meu de acum inainte, poate aceasta calatorie este inceputul unui stil de viata, poate nu... dar faptul ca ai bifat niste obiective turistice dintr-o tara nu inseamna ca ai vizitat-o, ca ai invatat ceva despre ea. Dincolo de turismul de care Cambodgia se agata pentru a se dezvolta, se afla viata adevarata, oamenii adevarati care cred in superstitii, care au trait genocidul lui Pol Pot. Mi-ar placea sa pot trai o luna, doua intr-unul din satele astea de stuf – realitate care ajunge la mine doar pe geamul autobuzului spre Siem Reap...

Trafic in Phnom Penh

Phnom Penh e un oras... simpatic. Haosul de aici - o priveliste unica pentru mine.
Traficul e un monstru care ti se taraste pe sira spinarii daca stai sa-l privesti. Daca esti parte din taratoarea de foc, situatia se schimba, nu mai ai timp sa te gandesti la nimic in afara de urmatoarea miscare. La ore de varf, batalia e pe viata si pe moarte si nu ai voie sa pierzi teren nici macar 20 de centimetri – motocicletele si bicicletele isi gasesc scaparea din asteptarea sufocanta urcand pe trotuare, masinile si tuk tuk-urile (sarete trase de motocicileta) nu au incotro si inainteaza ca melcul. Scrasnet, furie, incordare, nervi...
Phnom Penh nu are reguli in trafic – nici macar opritul la culoarea rosie. Trece cel mai tare, cel mai rapid, cel mai hotarat. In fiecare moment, ochii ti se rotesc ca girofarul pentru ca in PP benzile si directiile de circulatie sunt doar orientative. Daca te ajuta mai mult sa mergi pe contrasens, nu te incurca in reguli!... In plus, in trafic se amesteca batranici pe bicicleta, vanzatori ambulanti care isi muta cutiile pe doua roti, bineinteles pietoni. Masinile conduc la fel de ambitios, pe principiul ca motocicletele trebuie sa le ocoleasca, orice manevre ar face.
In acest haos, politistii sunt pe strada doar ca sa ia spaga, drept pentru care s-au gandit sa ma opreasca si sa ma intrebe de carnet. Normal ca le-am aratat permisul de Romania, legitimatia de student din Indonezia si le-am dat tot maruntul, desi vroiau nici mai mult nici mai putin de 30 de dolari... de, circulam pe contrasens, la fel ca jumatate din cambodgieni...

Cambodgia

Cambodgia isi revine dupa anii de teroare ai lui Pol Pot, copii merg din nou la scoala, invata engleza, dar e o istorie cumplit de recenta...













'




Gavroche cambodgian :)


















In singura zi in care nu am condus motocicleta in Phnom Penh, am intrat intr-o scoala si am stat de vorba in engleza cu o fetita foarte isteata. Nu prea poti sa tragi cu ochiul in adevaratele vieti ale cambodgienilor daca te deplasezi cu moto de colo colo sau cu tuk-tuk... tot "pe josul" ramane de baza.


















Veselie


















Celula in muzeul S21, o fosta scoala transformata de Pol Pot in inchisoare.













Aproximativ 2 milioane de oameni au fost ucisi de Pol Pot - toti intelectualii, medicii, calugari, sate intregi erau exterminate dupa principiul mai bine sa moara toti decat sa scape unul vinovat... De teama, de foame, multi au trecut de partea regimului. Anii de teroare: 1971-1978














Camera de tortura in S21. Metode pe care nu vi le puteti inchipui - li se dislocau umerii, erau electrocutati, inecati in bazine cu apa, jupuiti de vii