vineri, 12 august 2011


Ieșire la teatru

Lacul Morii e unul dintre cele mai savuroase locuri din București. Merită să faci o plimbare singur, e ca o ieșire în oraș, la teatru. Doar că teatrul e viu, parte din viața Bucureștiului, o imagine pe care nu vrem să o știm, în fața căreia întoarcem capul, punem căștile pe urechi, comutăm canalul, ieșim din oraș… asta dacă avem de ales și nu suntem nevoiți să respirăm același aer cu ea.
Mă atrage Lacul pentru că apropierea unei ape mai întinse îmi amintește de Galați și mă eliberează de oraș. De mult mă gândeam că Lacul ar merita amenajat cu hidrobiciclete sau bărcuțe, cu terase pe faleză sau chiar pe apă. Locuitorii din zonă sunt de aceeași părere pentru că și-au amenajat singuri în vreo două locuri mici pontoane pentru sărit în apă, transformându-l în ștrand sau, după caz, în baia proprie. La marginile lacului plutește un strat de gunoaie - sticle de plastic, bidoane, crengi rupte, dar asta nu-i împiedică pe vreo câțiva băieți să se săpunească în forță. „Treci încoace că te rup cu bătaia” amenință o țigancă de care se agață urlând un puradel gol pușcă.
Sub un corcoduș cu fructe coapte, de zici că-s merele de aur, a răsărit, de la ultima mea plimbare pe lac, o tabără de țigani. S-au mutat în locuința de vară - au masă, scaune de plastic - chiar și față de masă netedă - covoare, un pat, o canapea, rufe întinse la uscat prin copaci și o țigăncușă care dansează în ritmul muzicii desculță pe o pătură. Noaptea trebuie să aibă o priveliște extraordinară cu luminile orașului!
Mai departe, la cotul lacului s-au construit ceva vile noi cu vedere la cartierul de case vechi, sărac, și pe maidanul din fața lor copiii bat toată ziua mingea sub un steag imens al Rapidului. Din zare, se apropie un camion într-o trombă de praf, mă opresc să surprind atmosfera într-o poză. Doi bărbați sapă cu vigoare în ceea ce mie mi se par a fi gunoaie; de fapt, sunt materiale de construcție „În spate, mă, tot e plin de cărămizi”…

Ochiul de lac într-o câmpie de betoane seci le aduce vag aminte locuitorilor din Crângași că era o vreme când peștele nu se cumpăra de la piață, ci se prindea în ostroave și parcă n-au uitat cum se face. Natura le oferă încă o dată ocazia de a pune ceva în plus pe masă, în schimbul a câteva peturi verzi sau adidași aruncați la pești…

„Insulița” – un fel de templu grecesc ratat – e idilică în spiritul de buruiană al împrejurimilor… Întocmai ca în Arcadia, sub sălcii se mai ascunde câte o pereche să-și șoptească ceva total acoperiți de muzica din boxele de la mașină, vreo familie cu copii sau vreun pescar în căutare de umbră.
Mă întorc – e încă devreme. Lacul e stăpânit de „localnici” până la ora la care lumea din rândul lumii termină cu serviciul, masa de seară, discuțiile cu copiii și ies pe lac la alergat, cu bicicletele, cu rolele sau cărucioarele cu copii. Mă intersectez totuși cu doi bicicliști. „Sunt morți” aud de la unul. „De ce mor pescărușii?” mă întreabă tare celalalt, pe post de replică de agățat. Mă uit spre apă – în lac și pe malul de beton zac doi sau trei pescăruși morți.

Niciun comentariu:

About

toateBlogurile.ro