Cautarea tarii in care m-am nascut

Mă gândesc că, de cele mai multe ori, judecăm fără măcar să NE cunoaștem ca națiune. Nu știm care este adevărata Românie. Este România din munţi, unde tanti Maria se urcă şi coboară cu oile sau România familiei din Polovragi care ne-a găzduit câteva nopți acasă și la plecare ne-a dat borcane cu dulceață? E poate România oamenilor din Deltă – a bătrânei care credea că puterea de a face bine celor din jur se întoarce mereu la tine în casă, a pescarului hâtru sau a băiatului care ne-a plimbat cu barca? A bărbatului, funcționar la primărie îngrijorat pentru soarta mea când făceam autostopul pe lângă Comănești? A lui Andu care ne-a luat la cățărat pe stâncă? România de bun-simț, a oamenilor care nu trebuie să dovedească nimic și sunt ei înșiși, la locul lor. Luăm realitățile cele mai apropiate nouă – țiganii care locuiesc vizavi, se plimbă cu Audi și incendiază între blocuri mașini pe care tu nu ți le-ai permite vreodată, spiritul competitiv de București, mizeria unui oraș mare - și judecăm după el o întreagă țară. În final, ajung la parerea Deliei http://medicaacademica.ro/2011/07/07/virgula-care-este-2/, suntem un mozaic. Cu bune și rele - și deocamdată nu suntem siguri ce să credem despre noi. Imaginile negative vând bine la televizor și așa ne trezim înfricoșați că trăim într-o țară de criminali și violatori deși poate nimeni nu ne-a furat vreodată ceva din portofel (e drept, când am poposit anul acesta la mânăstirea Polovragi, Poliția tocmai adusese un bărbat care părea să fi furat cutia milei…). De multe ori vedem retragerea din București ca pe o îngropare, ca pe un regres profesional, dar așa să fie? Aș vrea să fac o călătorie prin România pe bicicletă, cu cortul (din păcate, vara e pe sfârșite), o călătorie de cercetare, să încerc să îmi dau seama care e adevărata Românie și să scriu. Pentru că ceva ne împiedică să vedem România ca pe o țară frumoasă (chiar dacă o spunem, e ca un fel de clișeu). Pot fi prejudecățile? Suspiciunea față de oameni? Condițiile materiale? Poate fi faptul că petrecem prea mult timp la televizor?

foto - lucrare pe care am pictat-o in cadrul Simpozionului de Pictura Retezat, organizat de Universitatea de Arta din Iasi si compania Remedia

Tanti Maria

Singură, la zece dimineața cu lacul. Printr-o vale, urcă turmele de oi. Munții se rotesc în jur și de pe creastă coboară ceața. Am căutat aproape oră traseul, sărind din bolovan în bolovan, pe o pistă falsă – probabil un traseu mai vechi, șters, care nu fusese refăcut.
„Nu cumva dumneavoastră erați ieri la Galeș?” „Ba da”. „Mă miram eu, chiar îi spuneam soțului că de mult n-am mai văzut pe cineva așa de dimineață”, spune tanti Maria pe care am luat-o în mașină la plecare din Cârnic până în Nucșoara. A stat două săptămâni cu soțul sus la turmă – ea la oi și soțul la berbeci. „ Sunt separați că acu intră berbecii în oi și nu ne convine că fată iarna și numai câte unu-doi, trebuie să stai după ele… Așa, îi alegem și îi băgăm mai încolo, prin septembrie”. Au 200 de oi, adunate de la tot satul și le duc sus, pe Valea Rea. Îi spun că nu mi-e atât de teamă de urs, cât de câinii de la stână și mă liniștește că dacă strigă la ei, nu-mi fac nimic. „Mai vine ursul, ia câte o oaie, dar cel mai rău e când intră lupul. Lupul dacă îl lași, îți omoară toate oile, chiar dacă nu poate să le mănânce. Ursul ia oaia și se duce. O dată, m-a prins lupul fără câini. A simțit că nu sunt câinii și nici nu s-a clintit de acolo. Luasem un țol în mână și așa făceam de sus până jos doar-doar o pleca. Soțul nici nu m-a crezut. Cum să steie lupul acolo să nu plece?” Mă lămurește că lupul și ursul fug dacă văd om pe cărare și că nu atacă decât dacă îl prindem „cum zicem noi, pe hoit, când o vânat ceva și mănâncă”. Tanti Maria crește vaci și bivoli și ne-a lăsat numărul de telefon, dacă ne mai întoarcem să venim în vizită, să ne dea brânză de bivoliță.

...din basme

Cele câteva zile cu soare promise de meteorologi nu-mi dau pace și pornesc într-o dimineață, foarte devreme, cu ținta -Vârful Peleaga. Întrebându-mă dacă voi avea sau nu ocazia să sorb cafeaua cu ursul, trec prin păduri netulburate în ora mea favorită a dimineții - șapte… când soarele e încă fraged și liniștea încă neridicată, căzută ca o perdea de ceață. Tăul dintre Brazi e un lac-oglindă din basme (foto). Obișnuit atât de mult cu realitatea artificială și cu televizorul, îți vine să spui că e ireal, că așa ceva vezi doar la televizor. E nevoie uneori să te surprinzi așa, în off-side, ca să îți reamintești că televizorul copiază natura reală, că imaginea lui e un fals care nu poate substitui mirarea ta, revelația că locurile din basme chiar există.
Retezatul e probabil locul din care au alunecat spre vale și spre civilizație poveștile munții care se băteau cap în cap, din care curgea apa vie a cascadelor, Valea Plângerii, pe lângă care am trecut înspre Peleaga – atât de vie, atât de stearpă încât, prin ceață, părea că se aud tânguieli dinspre mormanele de bolovani prăbușiți. Puteau fi o cetate, o civilizație, morminte sub picioarele feciorului de împărat întors din rătăciri, fără să fi găsit tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte.
Când mergi singur pe munte e o experiență diferită față de drumeția în grup. În tăcere, pare că intri cu totul în munte, pare că îl înțelegi, dar și că devii conștient de tine – de partea de dumnezeire din tine și din el, de locul tău real în lume. Atunci când știi că depinzi mai puțin de acțiunea de voință din fiecare pas al tău și mai mult de șansa de a-l face corect, când ești ca o gâză încercând să urce o namilă nemuritoare. Ești însingurat, așa cum erau primii oameni, la cheremul ploii, ceții, vântului. Aici, unde nu stăpânești nimic – nu ai nici lift care să te urce, nici casă în care să te adăpostești, nici robinet de apă, nici aragaz pentru mâncare. Ești mai aproape de tine ca oricând, eliberat de toate appendix-urile care te-au făcut om modern și ți-au dat o putere iluzorie, artificială. Te vezi din perspectiva naturii – o clipa, o rostogolire de piatră.

Andu, Andrei, Elena Udrea și skiatul pe Valea Jiului

Zece zile de stat în Retezat, pe malul Lacului Bucura, zece zile jos, în oraș. Vara salvamont, iarna lecții de schi la Straja. „Eu sunt miner, de meserie, dar acum fac mai mult alpinism utilitar. Mineritul e o meserie foarte grea, din care aproape că nu mai ieși la pensie…” spune Andu.
Amândoi au o simpatie speciala pentru Elena Udrea (același sentiment pe care l-am întâlnit și în Delta) datorită banilor investiți în modernizarea pârtiilor de schi de la Straja.
În timp ce mă încălzesc în cabana Salvamont după sprintul prin ploaie până în Curmătura Bucurei, Andrei ne povestește despre întâlnirea cu Elena Udrea. "Am făcut o gafă... Dar n-a fost din vina mea... Venise Elena Udrea în vizită la Straja și m-a rugat primarul din Lupeni să o însoțesc, să îi arăt locurile. O ajutam să urce în snowmobil și nu știu cum a alunecat și cum țineam eu palmele așa să o susțin, o dată mă trezesc cu două buci în mână. Am încercat eu să o dreg, să o întreb dacă se simte bine... (noi, pe jos de râs), dar mi-a fost o jenă"...
Zona Valea Jiului devine o alternativă la skiatul pe Valea Prahovei, iar Ministrul Turismului a afirmat că există fonduri dedicate pentru această zonă și că încurajează mediul privat să profite de oportunitate, investind în regiune. În masivul Parâng, iarna aceasta se va putea schia pe 3,1 kilometri de pârtii noi (lucrările continuând la alte două pârtii); intenția este de a uni domeniul schiabil din Straja cu cel din Pasul Vâlcan.
„Să veniți la iarnă – nu e atât de scump ca pe Valea Prahovei, nici atât de aglomerat, nici atât de multe fițe și domeniul schiabil e foarte mare” – este invitația pentru toți prietenii pe care Andu și Andrei și-i fac la Lacul Bucura.
A doua zi de dimineață când lacul își deschidea ochiul spre soare, Andu ne-a luat la o repriză de cățărat pe stâncă – prima pentru mine. M-a surprins cât de diferită e față de cățărarea la panou și cât de creativă.
Un salvamontist e plătit cu șapte milioane. Se consideră operațiune de salvare – pentru care primesc bani în plus - dacă rănitul este predat ambulanței. Cele mai dese sunt entorsele, probleme cauzate de echipamentul nepotrivit pentru munte, de hainele subțiri sau de estimarea incorectă a timpului pe traseu, ne spune Andrei. Există frecvent probleme de întrerupere a comunicării între punctele de salvamont din Parcul Retezat. Dacă este nevoie să fie chemată ambulanța, salvamontiștii trebuie să urce până în Curmătura Bucurei - cel mai apropiat loc cu semnal din zona lacului, aflat la 45 de minute de mers.
Dovada clară a modului cum funcționează serviciile de salvamont, pe drumul de întoarcere, ne dăm seama că în legătură cu soarta noastră era o adevărată confuzie… „Mai erau și două fete care dispăruseră aseară, apoi au apărut…” (colegii noștri sunaseră la 112), dă prin stație echipa de Salvamont de la Cabana Pietrele care tocmai transporta o fată de 16 ani cu entorsă. În țara asta, tot rachetele luminoase și semnalele cu fum par să fie cele mai eficiente între două puncte salvamont… antenele prea se strică…

În Retezat - Semnal la telefon doar la punct fix - Orice supărare se spală cu o cană de lapte proaspăt

partea 1
M-am intrebat cum de n-am stiut pana acum de acest munte. Unde am fost pana acum, prin ce munti am mers? Toate peisajele pe care le-am vazut, stranse sub nasul meu, în țară – cascadele din Laos, mersul de o zi lumina prin muntii din Nepal. Retezatul a fost, în sfarsit, o privire proaspata asupra Romaniei si o scufundare in munte, de care aveam nevoie.
Din pacate, Parcul Național Retezatul ar putea fi mai bine gestionat. Taxa modică platita de turisti la intrarea in parc evident nu ajunge nici pentru marcaje clare, nici pentru pliante cu o harta „basic” care ar trebui distribuite turistilor, nici pentru un salvamont bine pus la punct.
Dupa urcusul cu Delia pe varful Bucura (2433m), la cinci dupa-amiaza, ne-am dat seama ca nu mai avem timp sa revenim in Carnic, unde eram cazate, asa ca am decis sa cerem adapost la cabana Salvamont de langa Lacul Bucura. Baietii au fost bucurosi de oaspeti, insa ramanea o problema – cum sa-i anuntam pe colegii din Carnic ca nu ne-am prabusit in nici o rapa, ci doar vom ramane peste noapte la salvamontisti? Antena Salvamont era defecta de ceva timp, nu functiona decât pe versantul sudic, in Poiana Pelegii, nu și pe cel nordic, spre Cabana Pietrele… Solutia a fost un sprint pe care l-am executat pana la singurul punct cu semnal telefonic din apropiere, în Curmatura Bucurei (zis și cabina telefonică) -vreo 45 de minute de urcat de la Cabana Salvamont (eu am făcut o oră dus-întors, bine că n-am luat radarul…). Pentru mai multa savoare, cand de-abia ajunsesem in curmatura, a inceput ploaia.
Toate aventurile și tensiunile zilei s-au clătit însă la Cabană, cu o cană de lapte proaspăt de vacă și o mini-petrecere cu cântece oltenești cântate de un grup de fete de liceu din Bumbești-Jiu, adăpostite la Salvamont de profesorii lor, ca să nu degere în cort.












Cascada Lolaia, în Cârnic











Alien








Tăul Pietrele

în creastă

Ochi

Lacul Bucura sub ploaie

Ieșire la teatru

Lacul Morii e unul dintre cele mai savuroase locuri din București. Merită să faci o plimbare singur, e ca o ieșire în oraș, la teatru. Doar că teatrul e viu, parte din viața Bucureștiului, o imagine pe care nu vrem să o știm, în fața căreia întoarcem capul, punem căștile pe urechi, comutăm canalul, ieșim din oraș… asta dacă avem de ales și nu suntem nevoiți să respirăm același aer cu ea.
Mă atrage Lacul pentru că apropierea unei ape mai întinse îmi amintește de Galați și mă eliberează de oraș. De mult mă gândeam că Lacul ar merita amenajat cu hidrobiciclete sau bărcuțe, cu terase pe faleză sau chiar pe apă. Locuitorii din zonă sunt de aceeași părere pentru că și-au amenajat singuri în vreo două locuri mici pontoane pentru sărit în apă, transformându-l în ștrand sau, după caz, în baia proprie. La marginile lacului plutește un strat de gunoaie - sticle de plastic, bidoane, crengi rupte, dar asta nu-i împiedică pe vreo câțiva băieți să se săpunească în forță. „Treci încoace că te rup cu bătaia” amenință o țigancă de care se agață urlând un puradel gol pușcă.
Sub un corcoduș cu fructe coapte, de zici că-s merele de aur, a răsărit, de la ultima mea plimbare pe lac, o tabără de țigani. S-au mutat în locuința de vară - au masă, scaune de plastic - chiar și față de masă netedă - covoare, un pat, o canapea, rufe întinse la uscat prin copaci și o țigăncușă care dansează în ritmul muzicii desculță pe o pătură. Noaptea trebuie să aibă o priveliște extraordinară cu luminile orașului!
Mai departe, la cotul lacului s-au construit ceva vile noi cu vedere la cartierul de case vechi, sărac, și pe maidanul din fața lor copiii bat toată ziua mingea sub un steag imens al Rapidului. Din zare, se apropie un camion într-o trombă de praf, mă opresc să surprind atmosfera într-o poză. Doi bărbați sapă cu vigoare în ceea ce mie mi se par a fi gunoaie; de fapt, sunt materiale de construcție „În spate, mă, tot e plin de cărămizi”…

Ochiul de lac într-o câmpie de betoane seci le aduce vag aminte locuitorilor din Crângași că era o vreme când peștele nu se cumpăra de la piață, ci se prindea în ostroave și parcă n-au uitat cum se face. Natura le oferă încă o dată ocazia de a pune ceva în plus pe masă, în schimbul a câteva peturi verzi sau adidași aruncați la pești…

„Insulița” – un fel de templu grecesc ratat – e idilică în spiritul de buruiană al împrejurimilor… Întocmai ca în Arcadia, sub sălcii se mai ascunde câte o pereche să-și șoptească ceva total acoperiți de muzica din boxele de la mașină, vreo familie cu copii sau vreun pescar în căutare de umbră.
Mă întorc – e încă devreme. Lacul e stăpânit de „localnici” până la ora la care lumea din rândul lumii termină cu serviciul, masa de seară, discuțiile cu copiii și ies pe lac la alergat, cu bicicletele, cu rolele sau cărucioarele cu copii. Mă intersectez totuși cu doi bicicliști. „Sunt morți” aud de la unul. „De ce mor pescărușii?” mă întreabă tare celalalt, pe post de replică de agățat. Mă uit spre apă – în lac și pe malul de beton zac doi sau trei pescăruși morți.