Mici creaţii - broşe din argilă polimerică

Prince charming

Strumf :)

Animăluţ de primăvară

Iepurilă huzurind

Pinguinul gangster

Cerceluşi mici cu gărgăriţă

Cireşe

După ciuperci

Şoricel lunatic

Floare de colţ

Ştrumf ţinând o buburuză

Farfuria cu zâmbete - Tweety cu buburuză pe cap

Copyright Raluca Lipan :)

Accept orice sugestie în legătură cu ceea ce v-aţi dori să purtaţi - puteţi să îmi cereţi ce animăluţ vreţi, o să încerc să vi-l fac. Broşele sau cerceii pot fi de orice culoare ca să se asorteze la gusturile voastre vestimentare.

Valentine's la ski

La Sinaia pe pârtiile de ski e omor în weekend, parcă jumătate din populaţia tânără (ceea ce-i include şi pe cei cu suflet tânăr, indiferent de vârstă) a capitalei a migrat pe Valea Prahovei la o senzaţie extremă mai activă decât obişnuita aventură - pentru pietoni şi şoferi - în traficul din Bucureşti. Statul la coadă e printre "sporturile" care vin la pachet cu skiul sau snowboardul. Ca să urci de la cota 1400 la 2000 aştepţi telecabina cam jumătate de oră. Aţi putea să lăsaţi pe cineva să stea la coadă şi să mergeţi să închiriaţi echipament, pentru a economisi timp, deşi cei cincizeci de oameni înghesuiţi în anticamera telecabinei vor mormăi răutăcios când veţi reveni: "Unde mergeţi, de ce vă băgaţi în faţă?" Replici de genul ăsta se practică şi la statul la coadă la unul dintre telescaune (cu două locuri), unde skiori ceva mai tupeişti se introduc în rând de pe la mijlocul cozii, unde gardurile ordonează cât de cât adunătura strânsă buluc. Telescaunul cu două locuri din Valea Dorului deserveşte pârtii rezonabile ca dificultate şi este, în consecinţă, cel mai aglomerat. Coada ajunge, estimativ, la o sută de persoane şi se parcurge în douăzeci de minute sâmbăta, la ora de vârf. Celălalt telescaun din zonă are patru locuri, iar coada e aproape inexistentă, dar te urcă până la începutul traseului care duce în Valea Dorului, unde nu ai alternativă decât coborârea. Apoi, inevitabil, trebuie să iei telescaunul cu două locuri şi să cobori pe Drumul de vară, unde la sfârşit te aşteaptă telescaunul fără coadă. Aşa că mult timp de skiat se pierde la cozi mai mici sau mai mari.
Peisajul e frumuşel, arată ca nişte dealuri acoperite de zăpadă, senine şi rupte de lume. Pentru snowboarderi, Mountain Dew a pregătit o saltea cu aer şi o trambulină pe care aceştia exersează tumbe în aer, piruete şi alte nebunii.
Câteva scoruri: Skipass de o zi - 120 lei (20 se dau înapoi când cartela magnetică este returnată, la sfârşitul zilei), închiriere echipament - 30 lei, vin fiert Valea Dorului, hot dog, ciocolata caldă - fiecare 5 lei, ciocolată Milka - 8 lei. Deşi managerii căbănuţei din Valea Dorului nu s-au încurcat deloc când a fost vorba de speculat preţuri, turiştii se bucură în pauza de ski de amintirile pe care le evocă scaunele şi mesele din plastic alb, cu picioare din ţevi groase (ceea ce le face să fie foarte grele) rămase de pe vremea lui Ceauşescu. Pârtiile, de asemenea, stau foarte slab la capitolul întreţinere - la finalul traseului de pe drumul de vară, skiorii se opreau şi coborau cu skiurile în spate pentru că nu mai puteau înainta din cauza pietrelor (care puteau fi îndepărtate dacă cineva avea o minimă preocupare pentru aşa ceva, mai ales că se scot atâţia bani de pe urma exploatării pârtiilor. Aşa cum sunt ele, românii îndrăgostiţi de ski se chinuie, stau la cozi, coboară pe pietre, numai să skieze un pic).
Echipamentul - un alt capitol unde dotarea românească este foarte slabă. Dacă e ziua ta norocoasă, poţi să primeşti clăpari cu care probabil a skiat şi tata - albi, lunguieţi, se închid la spate. Eu am schiat cu nişte clăpari Nordika ce aveau talpa interioară ruptă de la jumătate. Chiar şi aşa, m-am simţit confortabil cu ei, după ce le-am potrivit cum trebuie branţul (un clăpar de firmă, oricât ar fi de vechi, îţi oferă confort).
Am terminat ziua de ski târziu, pe la 4 şi jumătate, deşi partea neplăcută abia începea: o oră am stat la coadă la telecabina care ne-a coborât la 1400, timp în care mai cu miştouri, mai cu bâţâieli pe loc, am încercat să ne treacă de urât şi să nu îngheţăm. Abia în ultimele zece minute am intrat în anticamera telecabinei, la căldură; tot restul timpului am stat afară, unde începuse să bată vântul... O fată care stătea în margine, lângă Delia începuse să respire ciudat, de-abia vorbea şi spunea că îi este foarte frig. Delia i-a făcut loc între noi, să se încălzească şi a avansat, intrând mai repede în anticameră. Ne-am revăzut cu ea pe platforma de unde pleca telecabina, era ok, ne-a mulţumit.
Am pierdut, bineînţeles trenul la care aveam bilete, ajungând jos pe la şase.
Poate că unii mai strâmbă din nas când lăudăm Austria, dar nu avem ce face. În România, skiul e jumătate plăcere şi ceva entuziasm, jumătate chin din cauza faptului că se investeşte foarte puţin în potenţialul turistic al acestui sport. Dar având în vedere mulţimile care se deplasează să schieze chiar şi aşa, probabil că se gândesc: ce rost are să mai băgăm bani pentru confortul românilor (că de atras turişti străini pentru ski nu poate fi vorba, sezonul la noi fiind destul de scurt), oricum scoatem profit la greu cu instalaţii construite în 1970. În staţiunile din zona Innsbruckului, skipassul costa cam 30 de euro = cam 120 lei vs. România - 100 lei dacă returnaţi cartela; în plus: infrastructură modernă, impecabilă, cozile la telescaun aproape nu existau (oricum, nu se stătea mai mult de un minut la rând), echipament de skiat aproape nou, clăpari lucioşi, fără zgârieturi, peste şapte pârtii diferite pe care să cobori, lungi, cu diferenţe de nivel de peste o mie de metri, mâncare gătită la baza pârtiei sub preţul din oraş. qu.e.d.

Mălăieşti - foto

Căţel simetric alb-negru, la întoarecere, în Buşteni

Brazii de poveste

Celebrele poze cu salturi, acum peste râu :)

Hai-hui, cu chitara în spate...

Refugiul salvamont Mălăieşti

Alex, sub duşul de zăpadă

În sfârşit, pe înserare, la cabană

Iarnă îndepărtată

Ca din basme

ATV-urile împotmolite în zăpadă

Cu Ana, singura fată pe care o cunosc interesată să facă toate nebuniile pe care le-aş face şi eu

Cabana Mălăieşti - "E gigasimplu, ţuţi!"

Ne înghesuim opt oameni în vagonul de personal, ronţăind prăjiturele şi chipsuri, la începutul unei escapade de weekend în Bucegi. Picotim, miştocărim, băieţii stau cu ochii pe puştoaicele de generală plecate în vacanţă... pe la mijlocul călătoriei ne apucăm de cântat şi, aproape în acelaşi timp, îşi face apariţia pe culoar un acordeonist care se pare că dă în fiecare weekend o notă de autenticitate românească pârtiei Clăbucet.
Excursia ţinteşte cabana Mălăieşti (1720 m), unde unii dintre noi merg pentru prima dată. Pornim alert spre cabana Gura Diham (982 m) şi de acolo luăm în piept urcuşul spre cabana Diham (1320 m) - etapa de reacomodare cu urcatul pe munte pentru cei care au făcut o pauză consistentă de la drumeţii...
La finalul urcuşului, înainte de valea care ne duce la Diham, intrăm într-un peisaj de poveste cum nu am mai văzut niciodată - brazi ninşi, zăpadă pufoasă, crengi îmbrăcate în alb şi linişte... tulburată temporar de huruitul unor ATV-uri care ne-au ajuns din urmă, ne-au depăşit şi s-au împotmolit în zăpadă.
O ciorbă scurtă la Diham şi drumul se continuă cu o coborâre relaxantă pe "cruce albastră" până lângă un râuşor peste care trece un podeţ - ca în basme. Curge în mici cascade peste pietre şi copaci căzuţi de-a curmezişul - pauză pentru şedinţă foto urmată de un drum lung prin nămeţi. Pare că nu se mai sfârşeşte niciodată... chitara din spate e tot mai grea... în urcuş ne întâlnim cu alţi călători pe care îi vom revedea sus la cabană. O fată îşi trage sufletul cu greu, băiatul care o însoţeşte porneşte înainte cărând şi rucsacul ei. După ceva timp, îi cedez şi eu chitara lui Leone. Un alt nene stă tolănit în zăpadă - de zici că e cel mai confortabil mediu în care te poţi odihni - şi fumează. Pe drum ne pierdem unii de alţii, Leone e undeva înainte, Ana a rămas şi ea în urmă, cu Cristi care cară cea de-a doua chitară. Am plecat la 10.30 din Buşteni, iar cam pe la 5.30 am ajuns la cabană. Bem rapid un ceai şi ne cazăm în anexa cabanei (20 lei/noapte) unde, la prima impresie, e superfrig. Camera e încălzită cu o sobiţă, pragul de la uşă lipseşte cu desăvârşire; în locul lui, o distanţă de vreo 10 cm ne asigură ventilaţia.
Distracţia începe o dată cu dezbaterile pe tema "unde să cântăm". Într-un final, ne decidem pentru bârlogul nostru de la etajul anexei. După vreo câteva melodii - de-abia ne încălzisem pentru lălăit - apare un tip care ne spune că el este cazat la parter şi că să nu mai cântăm pentru că vrea să doarmă. Rămânem cu gura căscată, dezamăgiţi - nu ni s-a mai întâmplat niciodată aşa ceva. Şi în timp ce se năştea o nouă dezbatere - ce facem: întrerupem cântarea sau mergem în sala de mese, degetele mele continuau să ciupească într-o doară corzile - producând sunete destul de discrete, credeam eu... Îngheţăm însă când spărgătorul de petrecere se întoarce, dă uşa de perete cu o lovitură de picior (care a şi lăsat o gaură în palul subţire) şi răcneşte: "Credeam că m-am făcut înţeles că vreau să dorm". Ne lămurim că e beat, dar mă trezesc vorbind că "aşa se face la munte, vin oamenii să cânte, asta e atmosfera" şi că "e spaţiul nostru privat, am plătit pentru el şi putem să facem ce vrem", timp în care a lansat şi el un discurs cu cele mai multe expresii populare pe secundă, bune de preluat în vocabular şi făcut mişto după aceea: "Auzi, ţuţi? E gigasimplu, eu vreau să dorm! Mă doare pe mine la başcheţi că aşa e la munte. Vrei să te doară şi pe tine la başcheţi?" (a doua zi, mai că era să-mi rămână numele "ţuţi" de la miştourile post eveniment).
Decidem că nu are rost să ne punem mintea cu oamenii beţi şi, după ce Ioana se întoarce din sala de mese cu vestea că acolo sunt doritori să ne asculte şi să cânte, ne strângem orchestra (două chitări şi o tamburină) şi descindem.
La cabană, un grup de vreo zece bărbaţi se serveşte dintr-o oală mare cu vin fiert (am apreciat noi că ar avea zece litri) şi au mare chef de distracţie. Dăm nas în nas şi cu spărgătorul de recitaluri care ne spune nonşalant - "acum, dacă tot m-aţi trezit, am venit să vă ascult". îi zic: "Asta mi se pare culmea nesimţirii" şi îmi răspunde: "Culmea nesimţirii? înseamnă că sunem în elementul nostru".
În decursul serii, am avut parte de reacţii dintre cele mai ciudate la cântecele noastre, având în vedere adunarea pentru care am cântat - majoritatea beţi. La un moment dat, pe la început, pentru că era destul de multă gălăgie în sală, se ridică o doamnă care ţine să îi pună la punct pe toţi, spunându-le: "Faceţi un pic de linişte, să îi auzim pe copii ăştia cum cântă, că nu mai vedeţi aşa ceva în ziua de azi". Se face un pic de linişte şi noi trecem peste moment băgând un Andrii Popa, după care zgomotul de fundal se reia. Pe parcursul serii, s-au perindat pe la noi tot felul de personaje, gata să ne dea sfaturi cum să cântăm mai bine - unul ne-a pus să închidem toate caietele şi să cântăm ce ştim noi, altul i-a zis lui Bogdan să înveţe să cânte şi cu vocea, nu doar din chitară, un altul - care era mangă de când ajunsesem noi la cabană - se bagă să lălăie "cântec şoptit". Mai spre miezul nopţii, apar doi clujeni, luaţi şi ei, dar încă lucizi care preiau chitara şi continuă concertul...
Când să ne întoarcem în anexă, dăm peste un nene care tocmai îl scutura pe un altul pe motiv că "aşa se vorbeşte, mă, aici, în vârful muntelui? să te duci să vorbeşti aşa unde vrei tu, nu aici". Aflu de la Leone că tipul vorbea la telefon de vreo zece minute într-un viu limbaj pornografic. De dimineaţă, băieţii care au mai rămas în sala de mese după noi, ne spun că s-a lăsat şi cu bătaie şi sânge, din motive necunoscute. Ce mai, ca la noi în Bucureşti, în cartierul Militari! Zici că te retragi în munţi să scapi de "civilizaţie" şi uite că nu poţi.
Plecăm de la Mălăieşti zăpăciţi de această ciudată ieşire la munte, convinşi că nu ne vom întoarce prea curând... păcat de peisajul de iarnă...