La Sinaia pe pârtiile de ski e omor în weekend, parcă jumătate din populaţia tânără (ceea ce-i include şi pe cei cu suflet tânăr, indiferent de vârstă) a capitalei a migrat pe Valea Prahovei la o senzaţie extremă mai activă decât obişnuita aventură - pentru pietoni şi şoferi - în traficul din Bucureşti. Statul la coadă e printre "sporturile" care vin la pachet cu skiul sau snowboardul. Ca să urci de la cota 1400 la 2000 aştepţi telecabina cam jumătate de oră. Aţi putea să lăsaţi pe cineva să stea la coadă şi să mergeţi să închiriaţi echipament, pentru a economisi timp, deşi cei cincizeci de oameni înghesuiţi în anticamera telecabinei vor mormăi răutăcios când veţi reveni: "Unde mergeţi, de ce vă băgaţi în faţă?" Replici de genul ăsta se practică şi la statul la coadă la unul dintre telescaune (cu două locuri), unde skiori ceva mai tupeişti se introduc în rând de pe la mijlocul cozii, unde gardurile ordonează cât de cât adunătura strânsă buluc. Telescaunul cu două locuri din Valea Dorului deserveşte pârtii rezonabile ca dificultate şi este, în consecinţă, cel mai aglomerat. Coada ajunge, estimativ, la o sută de persoane şi se parcurge în douăzeci de minute sâmbăta, la ora de vârf. Celălalt telescaun din zonă are patru locuri, iar coada e aproape inexistentă, dar te urcă până la începutul traseului care duce în Valea Dorului, unde nu ai alternativă decât coborârea. Apoi, inevitabil, trebuie să iei telescaunul cu două locuri şi să cobori pe Drumul de vară, unde la sfârşit te aşteaptă telescaunul fără coadă. Aşa că mult timp de skiat se pierde la cozi mai mici sau mai mari.
Peisajul e frumuşel, arată ca nişte dealuri acoperite de zăpadă, senine şi rupte de lume. Pentru snowboarderi, Mountain Dew a pregătit o saltea cu aer şi o trambulină pe care aceştia exersează tumbe în aer, piruete şi alte nebunii.
Câteva scoruri: Skipass de o zi - 120 lei (20 se dau înapoi când cartela magnetică este returnată, la sfârşitul zilei), închiriere echipament - 30 lei, vin fiert Valea Dorului, hot dog, ciocolata caldă - fiecare 5 lei, ciocolată Milka - 8 lei. Deşi managerii căbănuţei din Valea Dorului nu s-au încurcat deloc când a fost vorba de speculat preţuri, turiştii se bucură în pauza de ski de amintirile pe care le evocă scaunele şi mesele din plastic alb, cu picioare din ţevi groase (ceea ce le face să fie foarte grele) rămase de pe vremea lui Ceauşescu. Pârtiile, de asemenea, stau foarte slab la capitolul întreţinere - la finalul traseului de pe drumul de vară, skiorii se opreau şi coborau cu skiurile în spate pentru că nu mai puteau înainta din cauza pietrelor (care puteau fi îndepărtate dacă cineva avea o minimă preocupare pentru aşa ceva, mai ales că se scot atâţia bani de pe urma exploatării pârtiilor. Aşa cum sunt ele, românii îndrăgostiţi de ski se chinuie, stau la cozi, coboară pe pietre, numai să skieze un pic).
Echipamentul - un alt capitol unde dotarea românească este foarte slabă. Dacă e ziua ta norocoasă, poţi să primeşti clăpari cu care probabil a skiat şi tata - albi, lunguieţi, se închid la spate. Eu am schiat cu nişte clăpari Nordika ce aveau talpa interioară ruptă de la jumătate. Chiar şi aşa, m-am simţit confortabil cu ei, după ce le-am potrivit cum trebuie branţul (un clăpar de firmă, oricât ar fi de vechi, îţi oferă confort).
Am terminat ziua de ski târziu, pe la 4 şi jumătate, deşi partea neplăcută abia începea: o oră am stat la coadă la telecabina care ne-a coborât la 1400, timp în care mai cu miştouri, mai cu bâţâieli pe loc, am încercat să ne treacă de urât şi să nu îngheţăm. Abia în ultimele zece minute am intrat în anticamera telecabinei, la căldură; tot restul timpului am stat afară, unde începuse să bată vântul... O fată care stătea în margine, lângă Delia începuse să respire ciudat, de-abia vorbea şi spunea că îi este foarte frig. Delia i-a făcut loc între noi, să se încălzească şi a avansat, intrând mai repede în anticameră. Ne-am revăzut cu ea pe platforma de unde pleca telecabina, era ok, ne-a mulţumit.
Am pierdut, bineînţeles trenul la care aveam bilete, ajungând jos pe la şase.
Poate că unii mai strâmbă din nas când lăudăm Austria, dar nu avem ce face. În România, skiul e jumătate plăcere şi ceva entuziasm, jumătate chin din cauza faptului că se investeşte foarte puţin în potenţialul turistic al acestui sport. Dar având în vedere mulţimile care se deplasează să schieze chiar şi aşa, probabil că se gândesc: ce rost are să mai băgăm bani pentru confortul românilor (că de atras turişti străini pentru ski nu poate fi vorba, sezonul la noi fiind destul de scurt), oricum scoatem profit la greu cu instalaţii construite în 1970. În staţiunile din zona Innsbruckului, skipassul costa cam 30 de euro = cam 120 lei vs. România - 100 lei dacă returnaţi cartela; în plus: infrastructură modernă, impecabilă, cozile la telescaun aproape nu existau (oricum, nu se stătea mai mult de un minut la rând), echipament de skiat aproape nou, clăpari lucioşi, fără zgârieturi, peste şapte pârtii diferite pe care să cobori, lungi, cu diferenţe de nivel de peste o mie de metri, mâncare gătită la baza pârtiei sub preţul din oraş. qu.e.d.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu