duminică, 2 decembrie 2012


Planând de pe Țuțuiatu, trecând peste Lethe


08.05 – plecare Cetățuia – 09.40 – vf. Țuțuiatu (467m), Cetățuia 14.45 (recuperare bicicletă) – Zaclău Bac 17.30 – spre Galați 19.00. The End :(


Traseu de bicicleta 1919057 - powered by Bikemap 



Se merge doar prin pădure – cărări abia bătute, copaci care se apleacă formând bolte, iarbă înaltă. Umiditate ca-n Indonezia. Urci acompaniat de roiuri de muște care fac tot posibilul să-ți intre în ochi.
 Marcajul e rar, așa că, de multe ori, cu ochii la ramurile copacilor sau la insecte ajungeam să mă întreb dacă mai sunt pe traseu. La o bifurcație, mă ajunge din urmă o mașină de teren. Nu vreau să stau la discuții, dar e omul de la Administrația Parcului care îmi oferă o hartă (pe care o am și eu) și îmi spune că drumul nu-i pe acolo, arătându-mi o plăcuță cu traseele, ruginită și cocoțată într-un copac, aproape invizibilă.
Poate chiar am un înger păzitor al călătoriilor...
Sus, pe venerabilul Țuțuiatu, la doar 467 m, ți se taie răsuflarea. Încă un pas și urmează să-ți iei zborul. Toate
zările sunt deschise – planezi... 
Sufletul meu e liniștit când călătoresc, când sunt în natură, când merg, merg – mai departe, mai departe. Uneori nu mă gândesc la nimic și doar deschid ochii. E uimitor că așa ceva există, e incredibil că trăim în această lume, că lucrurile astea sunt pentru toți – dealurile astea line, parcelele netede colorate în verde sau galben, ca și cum ai călători printr-o vedere care se trimite din vacanță, printr-un screen saver sau un desktop background, doar că totul e real.

Când faci o călătorie solicitantă fizic realizezi cine ești, de fapt - un om. Esența ta. Pur și simplu, te întorci la nucleul tău, la bazele tale solide pe care se sprijină toate tinichelele inventate de civilizație. Te dezbraci de tot ce nu e al tău, de tot ce e dresajul societății – nu mai ești nici avocat, nici tată sau fiică, nici bogat sau sărac. Ești un corp care trece prin natură.


Îți dai seama de valoarea vântului, a umbrei, a apei reci, din pământ, care te satură. Treci pantele care ți se împotrivesc, apoi te bucuri de coborâri, zburând la vale. Suntem parte din lumea asta, funcționăm după aceleași reguli ca și natura și tot ce trebuie să știm pentru a fi fericiți e în natură. Aroganța nu-și are rostul. Cum poți fi arogant când un simplu deal, o piatră sau un pas greșit te-ar putea opri?


Grăbindu-se spre casă
 Ultima parte a călătoriei a fost o continuă luptă cu vântul. Teren arid, sate sărace, drum crăpat, ca în deșert. Mă apropii de Galați, de final, și mă întristez.  Vreau să scriu, înainte de a trece malul Dunării, ca și cum aș trece un fel de apa Lethe și aș putea uita tot. Pe măsură ce mă întorc acasă, am senzația că mi se pune o ceață pe gânduri, că mă întunec. Atât de luminoasă eram de dimineață. Nu pot să trec Dunărea până nu pun punct acestei călătorii atât de frumoase. Vreau să rămân, să mai aud fâșâitul verii. Mă opresc pe malul celălalt și scriu.
Castrul roman de la Dinogetia unde, cand eram mica, planuiam expeditii



Nu caut drumuri pentru sport sau pentru peisaje, ci, în primul rând, pentru experiența de viață, pentru oameni, pentru confruntarea cu mine insămi, pentru gândurile pe care le gândesc în călătorie.

The End - Galati
De ce vor oamenii să ajute călătorii? Sunt ca un fel de soli ai viselor? Ca și cum mergând până la capătul călătoriei, împlinesc un vis și pentru cel care îi ajută? „Să vă amintiți când o să fiți bătrână că ați trecut pe aici”, mi-a spus Gheorghe.

Niciun comentariu:

About

toateBlogurile.ro