Maroc - primul pas in Africa

Al doilea rand de sarbatori de iarna cu iz musulman va fi in Maroc - prima tara din Africa pe care o vizitez.
Am invatat cateva cuvinte in araba, am updatat franceza, am antrenamentul la târguială din Indonezia și Nepal, un rucsac mic (zbor cu Blue Air, fără bagaj de cală) cu esențialul pentru 17 zile și pe Leo cu mine. Am fost avertizați că afacerea cu turiști creduli și micile șmenuri sunt de o sută de ori mai rafinate decât în Indo și sfătuiți să nu ratăm munții marocani și nopțile sub stele în deșert.
Zburăm până la Malaga, apoi luăm feribotul 7 h până în Melilla, orășel spaniol pe țărmul marocan, și un autobuz până în Oujda - estul marocului, unde vom dormi în prima seară. Vom mai colinda prin Fez, Meknes, Rabat, Casablanca, Marrakech, Tangier, cu ceva abateri prin munți și deșert - în funcție de chef, bani și oamenii întâlniți. Niște marocani simpatici de pe couchsurfing.org au fost de acord să ne primească în fiecare oraș prin care trecem și abia așteptăm să-i cunoaștem - să vedem cât e ospitalitate și cât e business.

Planând de pe Țuțuiatu, trecând peste Lethe

08.05 – plecare Cetățuia – 09.40 – vf. Țuțuiatu (467m), Cetățuia 14.45 (recuperare bicicletă) – Zaclău Bac 17.30 – spre Galați 19.00. The End :(

Traseu de bicicleta 1919057 - powered by Bikemap 

Se merge doar prin pădure – cărări abia bătute, copaci care se apleacă formând bolte, iarbă înaltă. Umiditate ca-n Indonezia. Urci acompaniat de roiuri de muște care fac tot posibilul să-ți intre în ochi.

 Marcajul e rar, așa că, de multe ori, cu ochii la ramurile copacilor sau la insecte ajungeam să mă întreb dacă mai sunt pe traseu. La o bifurcație, mă ajunge din urmă o mașină de teren. Nu vreau să stau la discuții, dar e omul de la Administrația Parcului care îmi oferă o hartă (pe care o am și eu) și îmi spune că drumul nu-i pe acolo, arătându-mi o plăcuță cu traseele, ruginită și cocoțată într-un copac, aproape invizibilă.

Poate chiar am un înger păzitor al călătoriilor...

Sus, pe venerabilul Țuțuiatu, la doar 467 m, ți se taie răsuflarea. Încă un pas și urmează să-ți iei zborul. Toate

zările sunt deschise – planezi... 

Sufletul meu e liniștit când călătoresc, când sunt în natură, când merg, merg – mai departe, mai departe. Uneori nu mă gândesc la nimic și doar deschid ochii. E uimitor că așa ceva există, e incredibil că trăim în această lume, că lucrurile astea sunt pentru toți – dealurile astea line, parcelele netede colorate în verde sau galben, ca și cum ai călători printr-o vedere care se trimite din vacanță, printr-un screen saver sau un desktop background, doar că totul e real.

Când faci o călătorie solicitantă fizic realizezi cine ești, de fapt - un om. Esența ta. Pur și simplu, te întorci la nucleul tău, la bazele tale solide pe care se sprijină toate tinichelele inventate de civilizație. Te dezbraci de tot ce nu e al tău, de tot ce e dresajul societății – nu mai ești nici avocat, nici tată sau fiică, nici bogat sau sărac. Ești un corp care trece prin natură.

Îți dai seama de valoarea vântului, a umbrei, a apei reci, din pământ, care te satură. Treci pantele care ți se împotrivesc, apoi te bucuri de coborâri, zburând la vale. Suntem parte din lumea asta, funcționăm după aceleași reguli ca și natura și tot ce trebuie să știm pentru a fi fericiți e în natură. Aroganța nu-și are rostul. Cum poți fi arogant când un simplu deal, o piatră sau un pas greșit te-ar putea opri?

Grăbindu-se spre casă

 Ultima parte a călătoriei a fost o continuă luptă cu vântul. Teren arid, sate sărace, drum crăpat, ca în deșert. Mă apropii de Galați, de final, și mă întristez.  Vreau să scriu, înainte de a trece malul Dunării, ca și cum aș trece un fel de apa Lethe și aș putea uita tot. Pe măsură ce mă întorc acasă, am senzația că mi se pune o ceață pe gânduri, că mă întunec. Atât de luminoasă eram de dimineață. Nu pot să trec Dunărea până nu pun punct acestei călătorii atât de frumoase. Vreau să rămân, să mai aud fâșâitul verii. Mă opresc pe malul celălalt și scriu.

Castrul roman de la Dinogetia unde, cand eram mica, planuiam expeditii

Nu caut drumuri pentru sport sau pentru peisaje, ci, în primul rând, pentru experiența de viață, pentru oameni, pentru confruntarea cu mine insămi, pentru gândurile pe care le gândesc în călătorie.

The End - Galati

De ce vor oamenii să ajute călătorii? Sunt ca un fel de soli ai viselor? Ca și cum mergând până la capătul călătoriei, împlinesc un vis și pentru cel care îi ajută? „Să vă amintiți când o să fiți bătrână că ați trecut pe aici”, mi-a spus Gheorghe.

Ziua 3 – Montagne russe. Salvată de clopoțel

07.00 – Plecare de la tanti Mariana, Babadag – 08.30 – mic-dejun Mânăstirea Uspenia Slava Rusă (ou și ardei de la tanti Mariana, pe iarbă, lângă râul care trece prin curtea mânăstirii) – 10.00 – Slava Cercheză – 10.30 – Ciucurova – popas Cerbul – Atmagea (sat mic pe un deal, urmat de urcușuri groaznice și coborâri extraordinare) – 13.30 – Horia (iaurt și discuție cu Gheorghe) – Balabancea – Hamcearca – 15.00 – plecare din Nifon – 16.30 – Cetățuia, întâlnire cu Vlad și Dana. 

Traseu de bicicleta 1919010 - powered by Bikemap 

- În Slava Cercheză toată lumea vorbește rusește. La magazinul satului, o lipoveancă blondă, cu ochii verzi mă întreabă din nou dacă nu mi-e frică să merg singură și o bătrânică îmi spune că ea n-a ajuns niciodată până la Galați, doar până la Brăila, mai demult.
- Pantele dinainte de Horia sunt de neuitat. Căldura mă topește, merg și pe lângă bicicletă. La un moment dat, trebuie să mă opresc. Am ambiție când e vorba de efortul fizic. Știu că pot mai mult decât cred, dar e bine să nu-mi fac planuri. Nu gândesc și merg înainte. Întotdeauna am scos timp bun așa. Răsplata e pe măsură: sunt singură pe niște tobogane de șosea cu asfalt impecabil și îmi dau drumul la vale, unde se văd casele din Horia.
- Poposesc la magazinul satului să arunc un ochi pe hartă și să mănânc ceva. Cum stau așa, cu harta întinsă, plănuind să o iau spre Mircea Vodă… „Dacă-mi permiteți, 300 de metri mai încolo e indicator spre Barabancea și de acolo drumul duce direct spre Nifon și Parcul Național Munții Măcin”. E un tip cam de vârsta mea, cu soția. „N-are rost să mergeți pe la Mircea Vodă – e drum național și nu vedeți nimic, prin partea cealaltă e frumos”. L-am ascultat și drumul a fost extraordinar. Când călătoresc – oare se schimbă ceva în aura mea, se deschide un canal în plus al minții, ca o busolă care găsește ușor drumul sau așa se întâmplă întotdeauna când cineva ajunge la locul lui? Altfel cum de am dat peste tanti Mariana care mi-a dat și casă şi masă, peste Sabina şi peste tipul acesta care a venit la magazin tocmai când eram gata să merg pe un drum „greșit”?

Gheorghe

La magazin, în Horia, un puști blond, cu ochi albaștri, bronzat și cu o șapcă pe cap mă abordează direct:

-Ai un leu?
Am, scot portofelul și îi dau.
-Da mie nu-mi dați? sare prietenul lui.
- Ei… nu-mi place că cereți.
-Haideți, doamna… cel mic vede că nu primește nimic și o șterge cu bicicleta.
-S-a supărat că ție ți-am dat bani și lui nu…, zic eu.
-Nuuu… el are bani.
-Cum te cheamă?
-Gheorghe.
-Purtătorul de biruință, nu?
-Da.
-Mi se pare nașpa să cereți așa bani la oameni.
-Mie mi se pare nașpa să călătorești singur. Nu se ia nimeni de dvs, nici un boschetar?
-Nu.
-Nu-i băgați în seamă, de-asta…
Tace o vreme.
-Uitați. Și îmi arată un fel de pătrat de plastic transparent.
-Ce e asta?
-De la o iconiță. V-o dau dvs. Să vă amintiți că ați trecut pe aici când o să fiți bătrână.
-Da’ ție nu-ți trebuie?
-Nu… v-o dau dvs.
Spun că mă duc să-mi cumpăr apă.
-Vă iau eu apă de la izvor, de la Primărie. Stați aici, că vin imediat.
Intru în magazin și cumpăr un Snickers. La ieșire, îl găsesc stând jos și sticla de apă așezată mai încolo. Îi întind ciocolata. Se uită la ea înainte s-o ia.
-Ce-i asta?
-Pentru tine.
-Și dvs? Trebuie să mâncați pe drum.
-Am mâncare. Tu mi-ai dat asta, eu ți-am dat ciocolată. Am făcut un schimb.
O ia și citește ce scrie pe ea – e în română și în engleză, spune.
-Ce dragi sunt unii oameni… poți să te înțelegi cu ei și alții sunt atât de proști, idioți și handicapați, nici nu poți să vorbești cu ei.
E un copil serios. Nu a zâmbit cât timp am vorbit.

Tatăl din Nifon

Nifonul e pustiu. N-am pe cine să întreb câți km mai am până la Cetățuia. Aproape de ieșirea din sat, zăresc prin gard un om trebăluind prin curte. Casa prost întreținută, curtea murdară prin care se alergau doi copii blonzi, gemeni – murdari și aproape goi. „Ni i-a lăsat maică-sa de când aveau opt luni. Muncește în Italia”.

Omul e sfătos, vorbește ca un tată. Are și un băiat de vreo 14-15 ani, cu mult zâmbet în ochi și bine crescut.
„Să nu vă îndepărtați (cu pluralul politeții, la marginea unui sat din Dobrogea) prea mult de Țuțuiatu, în stânga, că sunt vipere. Și, data viitoare nu plecați neînsoțită. Sau... și face un gest către șold... un cuțitaș, pentru autoapărare. Nu să le faceți rău, da’ numa’ o zgârietură, la picior, la umăr. Să știe că nu trebuie să se apropie.” Băiatul lui sare:  „Câți ani aveți?” Mint și spun 21 pentru că deja le spusesem că sunt la facultate în București. „A, păi aveți permis de port-armă.” Îmi place să stau de vorbă cu ei, dar se simt obligați: „Cu ce să vă servesc? O cafea?” Are degetele noduroase și lungi, de pădurar și arătătorul de la dreapta i-a fost tăiat.

La iesire din Nifon

Parcul Național Munții Măcin își merită numele. Din Nifon până la Cetățuia – astfalt impecabil, drumuri pustii – m-a depășit o singură mașină. Cetățuia are 2-3 gospodării și o terasă improvizată de niște nostalgici ai pădurii, refugiați de la oraș, așa că am ascultat Iris toată seara. Duș - aproape pe întuneric, la fântâna din apropierea terasei, străduindu-mă să mă și spăl, să rămân și oarecum îmbrăcată.

Parcul National Muntii Macin

Bau-Bau!

Boschetarul a devenit un fel de Bau-Bau pentru o femeie care călătorește singură. Personal, n-am întîlnit nici unul să umble liber prin sate.
„Nu-i cunoști pe ăștia de-aici. Păi ăștia intră peste tine să te fută în casă. Dacă puneai cortu acolo jos la Gogu erai moartă”, mi-a zis tanti Mariana. Tot ea: „Nu ți-e frică să mergi prin pădure spre Slava Rusă? E plină de boschetari, să ai grijă”.

Tanti Mariana e foarte superstițioasă. Am dormit cam iepurește la ea, așa că eram cu o geană deschisă când a venit în toiul nopții să mă trezească să ascult o pasăre care-i mai cântase la geam și în noaptea de dinainte. Ei i se părea că plânge. „Ce-o fi? Ți-a murit cineva în familie? E cineva bolnav?” Chiuia enervant, într-adevăr, și mult – cam vreo oră, dar nu părea plânset.

Nu e deloc util să te iei după semne într-o călătorie. Cred că îți programezi mintea pentru ceva negativ (oamenii caută, în general, semnele negative pentru a se pregăti pentru ce-i rău). Sunt o mulțime de păsări moarte pe șosea. Una a fost lovită de parbrizul unei mașini chiar înainte să ajung eu la cetatea Enisala. Am oprit bicicleta și m-am întors până la ea. Era albă pe piept, cu puf delicat. Am ridicat-o de aripi și i s-au desfăcut, inerte. Am pus-o în iarbă – măcar să nu mai fie stâlcită de roțile altor mașini. Dacă le-aș fi povestit, ce materie pentru interpretat ar mai fi găsit Sabina și tanti Mariana. Și-apoi nu suntem noi, oamenii,cam aroganți, nu avem prea multe pretenții când ne imaginăm că am putea înțelege ghemul de destine al Universului? Oricum, planurile lui sunt în permanentă schimbare…

Pădurea către Slava Rusă e, într-adevăr, dubioasă. Drumul – foarte prost, asfalt plin de gropi. Mă depășește, chiar la început, un tractor și apoi o camionetă… și atât. Peste tot – urme de boschetar: haine aruncate, sticle. E umezeală, un roi de muște mici încearcă să-mi intre în ochi. Le văd, balansând în sus și în jos în timp ce transpir urcând panta în pedale.

Borcanul cu miere dăruit de tanti Mariana zăngăne la fiecare piatră din suportul pentru bidon, așa că e imposibil să trec neobservată. Încerc să-mi ciulesc urechea la zgomotele pădurii. N-a fost nimeni și, când am ieșit în luminiș, m-a primit un lan de floarea soarelui peste care plutea încă un abur rece.

În pădurea asta am simțit ce rău e să-ți fie frică. E un sentiment irațional, ca ceva care nu-i al tău și care încearcă să te conducă, ceva pe care nu te poți baza pentru o decizie rațională. După ce le-am ascultat pe Sabina și pe tanti Mariana toată seara, aproape aveam de gând să iau drumul ocolitor și să abandonez pădurea.

 La Slava Rusă merg încă 3 km până la Mânăstirea Uspenia, de călugări, unde mă gândisem să dorm noaptea trecută. Drumul e bun, încărcat de verdeață, curtea mânăstirii e pustie. Toți călugării sunt la slujbă – intru pe furiș înăuntru și ascult cuvintele îngrămădite, fără sens pentru mine. Afară, pe o buturugă, se odihnește o sticlă goală de bere.

Chilie

Pe furis...