Dansul

Cu siguranta, mai demult, sufletul meu a stat sub bluza inflorata si murdara a unei tiganci, in parul ei afumat si incalcit, pe sub covilitire, pe langa focuri, prin piete medievale. Altfel cum s-ar putea explica durerea aproape fizica pe care o simt atunci cand aud o muzica fumoasa si, dintr-un motiv sau altul, nu pot dansa? (si melancolia, supletea viselor neoprite de nimic care imi aluneca prin tot corpul la inceputul unei calatorii) Inima mi se strange ghem, un nod mi se aseaza in gat, mi se rupe sufletul ca nu pot dansa.
Tanjesc si visez la dans ca la un drog, la momentul de inspiratie cand, in mijlocul unei petreceri, nu mai pot sta jos, trebuie sa ma ridic sa dansez, chiar si singura in fata tuturor. Spalata de muzica ce siroieste peste mine; sufletul erupe, iradiaza, imi umple corpul de bucurie si eu nu ma mai gandesc la nimic, eliberata in lume, recreandu-mi sensul pentru care am fost creata, reafirnandu-mi originile indepartate, necunoscute.
Sunt convinsa ca dansul m-ar putea vindeca, daca ar fi nevoie; sangele meu ar striga energiile care au patruns peste veacuri pana la mine si as auzi forfota si tropot de cai, strigate, lemne pocnind in foc si descantece de tiganca.

Spus pe Romaneste!

Si asta e parte din ceea ce SUNTEM, nu doar griul din jur si circul.