miercuri, 23 septembrie 2009


Jogja - second home

Dupa o luna in Indonezia mi-am gasit aici un fel de „acasa”. Jogja e un oras colorat in extreme, ca intreaga lume asiatica, dar plin de arta si misunand de studenti.
A avea pielea alba intr-un oras asiatic iti da un statut special care presupune si preturi speciale si te expune la aventuri suplimentare. Daca ai nevoie sa iei autobuzul spre templele Borobudur, indonezienii de la terminalul Jombor te ataca din toate partile si ai nevoie de toata fermitatea ca sa ii determini sa te lase in pace. Partea distractiva este ca toata lumea ti se adreseaza cu: „Hello, Mister! Where are you going?”, replica pe care o auzi la fiecare cinci minute de mers pe jos pe strada. E nostim la inceput si continua sa fie si dupa aceea, doar daca nu te afli intr-una din zilele tale proaste – dispozitie care pare sa nu existe in Indonezia.
Indonezienii zambesc frumos, rad mult si le place sa cante. La cateva minute dupa cutremurul recent din Jakarta, pe care am avut placerea sa il prind la universitate, oamenii au inceput sa coboare de la etajul cladirii si sa comenteze razand.
Indonezia e tara desfatarii pentru vestici, iar desfatarea nu inseamna hoteluri si servicii luxoase, ci prajituri delicioase rontaite pe strada, banane in foietaj, bomboane din nuca de cocos, tempe (mancare traditionala din soia) sau sucuri naturale de fructe, totul foarte ieftin, chiar si cu ajustrarea de pret aplicata oamenilor „buleh” (albi). Asa ca singura problema pentru o vacanta aici ar fi biletul de avion...
La Universitate, studentii au o relatie speciala cu profesorii, apropiata, bazata pe glume, dar care devine si serioasa cand e cazul. Cat despre mine, stau cu dictionarul la fiecare curs si incerc sa invat indoneziana... studiez ceea ce imi place - arta, iar profii ma incurajeaza.
Pana acum am prins indoneziana suficient cat sa intretin o conversatie daca sunt in situatia de a face hicthiking pe undeva...
Bursa asta este ceea ce am nevoie in acest moment, foarte potrivita cu ceea ce vreau sa invat si de mare ajutor pentru ceea ce vreau sa devin ca persoana. Colegii mei sunt prima lectie pe care am avut-o de invatat aici – toti oameni foarte interesanti care iubesc calatoriile, au diverse pasiuni si au facut pana acum o multime de lucruri chiar daca au doar 22 sau 24 de ani. Barbara din Cehia (27 ani) m-a invatat sa ma joc cu „poi” – doar de antrenament, Kees (Australia, 32) ma invata zilnic lectia generozitatii, de la Sebastian din Argentina (32) am invatat la chitara „Milonga de Pampa y Cielo”, cu Gosia (24) din Polonia am facut autostopul de la Borobudur pana in Jogja intr-o camioneta, stand pe spate si uitandu-ne la cer (sa-i fi vazut pe indonezieni ce surprinsi erau si cum ne aratau cu degetul: buleh intr-o camioneta!). Lista e lunga... Daniela din Ecuador arata ca o mica indianca si canta la flaut, Luisana din Venezuela studiaza fotografia si e atat de frumoasa, Lisa din America e la curent cu toate stirile si comentariile politice, iar Anna din Polonia e o mica principesa cu figura de supernanny care a studiat limba si cultura ebraica!
Desenez zilnic si citesc o carte imprumutata de la Kees, ne uitam la filme aproape in fiecare seara (aici se vand filme piratate cu coperta si subtitrari, ca sa nu mai spun de copiile xerox ale cartilor care sunt asa frumoase! arata exact ca o carte normala doar ca sunt alb-negru!). Am o camera cu fereastra pe tot peretele, casa e inconjurata de verdele campurilor de orez, iar seara deschidem larg usile si Sebastian canta la chitara in fata casei... Am o bicicleta roz de oras pe care am dat 400.000 de rupii si cu care ma foiesc zilnic printre armatele de motociclisti din Jogja.
Sunt aproape de piata – unde mi se ofera preturi pentru buleh si, chiar daca stiu pretul corect si le spun asta, pur si simplu nu vor sa imi vanda produsele pentru un pret local, doar pentru ca am pielea alba... Asta e latura intunecata a zambetului indonezian – impresia ca toti albii sunt plini de bani si ca trebuie taxati.
Pe de alta parte, sunt incantati sa isi faca un prieten alb sau sa ajute un alb. Te duc cu motocicleta sau cu masina unde ai nevoie chiar daca trebuie sa se abata din drumul lor...
In seara asta, pedaland spre casa, mirosul de mancare, de fum si de intuneric proaspat mi-a adus aminte de mahalaua bunicii, aproape de port, cu lume care se strange in casa pentru cina, cu cotloane de noapte... Indonezia rezoneaza cu ceva familiar – poate din cauza lipsei de formalitati si a simplitatii sau a faptului ca ei simt nevoia sa fie tot timpul impreuna, ca o familie, nu inteleg nevoia pe care o au uneori vesticii de a fi singuri...

6 comentarii:

Ireena spunea...

Ce frumoooos. Iti astept cu nerabdare povestile de pe-acolo si ma binedispun de fiecare data! Asteptam si poze :*! Ma bucur foarte mult pentru tine!

TropaTrop spunea...

Multumesc mult, Irina! Sa vedem cum va fi in sezonul ploios care vine in doua saptamani! Eu iubesc soarele, asa ca... o sa ma cam incrunt la nori!

luminita spunea...

interesant!succes la descoperit mai departe!si sa ploua mai mult noaptea!

Della L. Marcus spunea...

Ce interesant povestea ta cu preturi pentru buleh si, faptul ca nu accepta sa-ti vande produse pentru un pret local. Exact asa era pentru noi in Romania, mai ales ideea ca fiind straini suntem plini de bani. Ar trebui toti romanii care au o astfel de impresie sa calatoreasca si sa simte pe propria pielea cum este sa fi tratat asa. Imi place foarte, foarte mult descrierile tale, si sunt convinsa ca aceste experiente iti imbogatesc viata. Cu drag si dor, Della

TropaTrop spunea...

Hm... da, stiu ca romanii mai fac faze de genul asta prin zonele turistice. In Indo, ca si in Romania, probabil, totul se termina atunci cand invatam limba. Astazi a inceput sezonul ploios, nu-mi imaginam ca va fi atat de punctual, mai ales in Indo, unde timpul este elastic... :)

pax spunea...

Ma bucur ca te-ai indragostit si tu de Jogja.

Am dat de blogul tau si deja mi s-a facut dor si pizma :)

Selamat bersenang-senang!

About

toateBlogurile.ro