Jogja’s traditional game

Jocul traditional al Jogjakartei se desfasoara in Alun-Alun, piata de langa Kraton, centrul vechi al orasului, si e caraghios si ironic in acelasi timp.
Prin praful unei bataturi imense, oamenii merg legati la ochi cam o suta de metri, incercand sa se opreasca exact intre doua palcuri de copaci imprejmuite de ziduri. Grupuri de prieteni ii urmeaza, incercand sa le faca drumul cat mai sigur, ferindu-i de alti orbeti care bantuie prin batatura. Bineinteles, inainte de a incepe trebuie sa iti pui o dorinta si apoi sa incerci sa simti energia locului, desi e cam greu printre chicoteli, tipete, sunetul masinii de inghetata, al pocnitorilor sau artificiilor din Alun-Alun. Partea caraghioasa este ca foarte rar cineva nimereste drumul dintre palcurile de copaci, cei mai multi dau ocol bataturii, uneori ajungand sa mearga chiar in directie opusa fata de orientarea corecta. Partea ironica tine de asistentza celui legat la ochi - grupuri de oameni care merg dupa un orb, amestecandu-se prin praful pietei, punandu-i intrebari orbului sau razand de alti zombie bezmetici, incapabili sa isi gaseasca drumul.
Jocul incepe seara si, pana dupa miezul noptii, oamenii continua sa se amuze incercand sa isi dibuiasca drumul spre dorinta la care s-au gandit. De multe ori, cei care reusesc spun ca au uitat sa isi doreasca ceva.
Marginea lui Alun-Alun (Jogja’s nightlife) e tivita cu locuri unde se poate manca – noi le-am numi „terase”, dar sunt, de fapt, un fel de dughene improvizate unde se gateste, cu pleduri asternute in fata lor pe care sunt asezate mese scunde. Se sta pe jos – sub pled, asfaltul e fierbinte de la soarele de peste zi.

Jogja - second home

Dupa o luna in Indonezia mi-am gasit aici un fel de „acasa”. Jogja e un oras colorat in extreme, ca intreaga lume asiatica, dar plin de arta si misunand de studenti.
A avea pielea alba intr-un oras asiatic iti da un statut special care presupune si preturi speciale si te expune la aventuri suplimentare. Daca ai nevoie sa iei autobuzul spre templele Borobudur, indonezienii de la terminalul Jombor te ataca din toate partile si ai nevoie de toata fermitatea ca sa ii determini sa te lase in pace. Partea distractiva este ca toata lumea ti se adreseaza cu: „Hello, Mister! Where are you going?”, replica pe care o auzi la fiecare cinci minute de mers pe jos pe strada. E nostim la inceput si continua sa fie si dupa aceea, doar daca nu te afli intr-una din zilele tale proaste – dispozitie care pare sa nu existe in Indonezia.
Indonezienii zambesc frumos, rad mult si le place sa cante. La cateva minute dupa cutremurul recent din Jakarta, pe care am avut placerea sa il prind la universitate, oamenii au inceput sa coboare de la etajul cladirii si sa comenteze razand.
Indonezia e tara desfatarii pentru vestici, iar desfatarea nu inseamna hoteluri si servicii luxoase, ci prajituri delicioase rontaite pe strada, banane in foietaj, bomboane din nuca de cocos, tempe (mancare traditionala din soia) sau sucuri naturale de fructe, totul foarte ieftin, chiar si cu ajustrarea de pret aplicata oamenilor „buleh” (albi). Asa ca singura problema pentru o vacanta aici ar fi biletul de avion...
La Universitate, studentii au o relatie speciala cu profesorii, apropiata, bazata pe glume, dar care devine si serioasa cand e cazul. Cat despre mine, stau cu dictionarul la fiecare curs si incerc sa invat indoneziana... studiez ceea ce imi place - arta, iar profii ma incurajeaza.
Pana acum am prins indoneziana suficient cat sa intretin o conversatie daca sunt in situatia de a face hicthiking pe undeva...
Bursa asta este ceea ce am nevoie in acest moment, foarte potrivita cu ceea ce vreau sa invat si de mare ajutor pentru ceea ce vreau sa devin ca persoana. Colegii mei sunt prima lectie pe care am avut-o de invatat aici – toti oameni foarte interesanti care iubesc calatoriile, au diverse pasiuni si au facut pana acum o multime de lucruri chiar daca au doar 22 sau 24 de ani. Barbara din Cehia (27 ani) m-a invatat sa ma joc cu „poi” – doar de antrenament, Kees (Australia, 32) ma invata zilnic lectia generozitatii, de la Sebastian din Argentina (32) am invatat la chitara „Milonga de Pampa y Cielo”, cu Gosia (24) din Polonia am facut autostopul de la Borobudur pana in Jogja intr-o camioneta, stand pe spate si uitandu-ne la cer (sa-i fi vazut pe indonezieni ce surprinsi erau si cum ne aratau cu degetul: buleh intr-o camioneta!). Lista e lunga... Daniela din Ecuador arata ca o mica indianca si canta la flaut, Luisana din Venezuela studiaza fotografia si e atat de frumoasa, Lisa din America e la curent cu toate stirile si comentariile politice, iar Anna din Polonia e o mica principesa cu figura de supernanny care a studiat limba si cultura ebraica!
Desenez zilnic si citesc o carte imprumutata de la Kees, ne uitam la filme aproape in fiecare seara (aici se vand filme piratate cu coperta si subtitrari, ca sa nu mai spun de copiile xerox ale cartilor care sunt asa frumoase! arata exact ca o carte normala doar ca sunt alb-negru!). Am o camera cu fereastra pe tot peretele, casa e inconjurata de verdele campurilor de orez, iar seara deschidem larg usile si Sebastian canta la chitara in fata casei... Am o bicicleta roz de oras pe care am dat 400.000 de rupii si cu care ma foiesc zilnic printre armatele de motociclisti din Jogja.
Sunt aproape de piata – unde mi se ofera preturi pentru buleh si, chiar daca stiu pretul corect si le spun asta, pur si simplu nu vor sa imi vanda produsele pentru un pret local, doar pentru ca am pielea alba... Asta e latura intunecata a zambetului indonezian – impresia ca toti albii sunt plini de bani si ca trebuie taxati.
Pe de alta parte, sunt incantati sa isi faca un prieten alb sau sa ajute un alb. Te duc cu motocicleta sau cu masina unde ai nevoie chiar daca trebuie sa se abata din drumul lor...
In seara asta, pedaland spre casa, mirosul de mancare, de fum si de intuneric proaspat mi-a adus aminte de mahalaua bunicii, aproape de port, cu lume care se strange in casa pentru cina, cu cotloane de noapte... Indonezia rezoneaza cu ceva familiar – poate din cauza lipsei de formalitati si a simplitatii sau a faptului ca ei simt nevoia sa fie tot timpul impreuna, ca o familie, nu inteleg nevoia pe care o au uneori vesticii de a fi singuri...

A lot of sea - Baron and Sudak beaches, near Yogyakarta