Fabrica de Handmade

Duminica, 7 iunie, voi participa la Fabrica de Handmade, un targ de produse realizate manual, cu cerceii, chitarele si animalutzele-brose pe care le creez.

Buzau-Vernesti-Monteoru - primul tur cu bicicleta

De curand, calatoriile mele au un nou parterner - Mariuca - o bicicleta Merida cu cadru din aluminiu si o sa extrem de agresiva pe care a trebuit sa o imblanzesc in primul meu tur legand pe ea un pui de perna (spre marele haz al colegilor de la serviciu - investitiile urmatoare (far, husa cu gel) le las pe un pic mai tarziu, asa ca probabil voi mai calatori cu puiul de perna). Initial, prinsa de ideea unei aventuri pe care mi-o doream de mult, imi propusesem sa pedalez de la Ploiesti la Buzau. Din fericire, mi-am dat singura seama ca pentru prima calatorie ar fi bine sa aleg o ruta mai placuta si mai scurta.

Asa ca, dupa obisnuitele discutii din tren cu nasii care au comentat in legatura cu bicicleta mea, desi trenul era supraetajat si gol (asa ca Mariuca nu deranja pe nimeni), am aterizat la Buzau, de unde am luat-o spre Vernesti (5 km pe sosea), hotarata sa merg la Manastirea Ciolanu si la tabara de sculptura.

La rascurce, insa, m-am razgandit pe moment, cugetand intelept ca ar putea fi peste puterile mele cei aproximativ 60 de kilometri pe care ar fi trebuit sa ii parcurg pana acolo si inapoi in Bz.
Eu si bicicleta stam lungite in iarba... Cuget in stil hippiot. Cata placere sa stai pe planeta asta... De unde sunt, vad cerul acoperit de nori si cateva fire lungi de iarba care imi inconjoara capul. Simt pe obraz, foarte aproape, respiratia umeda a ierbii.

Vara asa cum mi-o doream. Campurile verzi pe care le vedeam din tren, lanul de grau care forfoteste, zumzaitul general si... un om care vine la pas?! Imi aduc brusc aminte de stirile de la ora 5, etc... dar trece, spune "buna ziua" infundat; cred ca e cam nedumerit, intoarce capul , poate se gandeste ca a ratat ocazia... o fata in iarba cu un aparat foto... Sunt o ciudatenie. Mi-ar placea sa am toata viata pentru aceasta calatorie.

Macii - tinta fotografica a calatoriei. Deocamdata nu am gasit decat unul alb, la intrarea in Zoresti

Mariuca, odihnindu-se in lanul de grau

Trec prin sate invaluita de mirosul specific... amestec innebunitor de flori, tamaie si iarba arsa. Intr-o curte bazaie radioul vechi, din alta se aude un guitat atat de disperat incat nu pot sa-mi imaginez decat ca familia se va imbogati cu noi membri. La un popas, in iarba, vad o buburuza atat de mica! atarnata pe o frunza, dar cand ma apropii cu aparatul foto o scutur din greseala si o pierd prin iarba...

Aproape de Sarata Monteoru, o jungla verde

Ciripeste padurea, canta cucul, se aud mii de triluri si fluieraturi din iarba; par sa se produca si sa se framante permanent, de parca iarba ar respira. Stau in iarba si scriu... atat de tipic pentru mine. Sunt lucruri de care nu te poti dispensa, pe care le iei cu tine toata viata si pe care le vei aparea daca vor fi amenintate.
Mirosul asta de piele incalzita la soare, de pamant si de iarba e atat de familiar, ca regasirea unui sentiment din trecut care nu mai are loc in viata prezenta. Poate imi aminteste de copilarie, dar in acelasi timp de munte si iarba (perioada mea cea mai frumoasa, cand am redescoperit mersul pe munte).

Cata liniste. Nu mai am ganduri. Privesc doar si ascult ca un simplu receptor, fara sa pot transmite mai departe nimic, fara sa pot intelege. Sunt gata sa adorm...

Si cand meditam eu mai cu spor, gata sa cobor in sfantul somn din iarba, imi dau seama ca se apropie o turma de vaci si capre, manata de un cioban. Animalele trec linistite pe langa mine, cu exceptia iedutilor care ma traverseaza cu tupeu. Unul dintre ei chiar pare deosebit de interesat de intalnirea cu mine, Iedutzul Coditzel...

impreuna cu colegii de turma

Coditzel este foarte comunicativ, cercetandu-mi cu atentie baretele de la rucsac si muscand usor din ele

...nici elementele componente ale bicicletei nu ii scapa

Cand l-a strigat ciobanul, nici nu mai vroia sa se intoarca printre rudele capritze. Statea proptit in drum si behaia, de parca ar fi dialogat cu batranul.

Si nu s-a dat dus pana cand ciobanul nu s-a intors sa il ia in brate

Parte din Mariuca

Singurii maci rosii pe care i-am gasit in excursie, intr-un decor cat se poate de zgomotos, pe marginea soselei care ducea inapoi spre Buzau. Mersul pe sosea - super experienta. Am pedalat 11 km pana in oras pe fasia artistic denivelata de pe marginea drumului, acompaniata de diverse masini, microbuze si TIR-uri care mai de care mai grabite. Trebuia incercata si asta. Totusi, nimic nu se compara cu momentul cand tocmai ti-ai intrat in ritm, soseaua intra pe o portiune ceva mai lina si incerci sa te bucuri de soare, iar un shmeker de TIR claxoneaza fix cand trece pe langa tine!

Cel mai gustos covrig

Ieri am mancat cel mai bun covrig din viata mea... De cand am iesit de la serviciu, cerul negru, bulucit intr-o zare, anunta furtuna. Cand am ajuns pe Lispcani, a inceput sa picure rar, cu stropi mari, cat un ibric... Cand am iesit din magazinul Victoria, lumea se ascundea sub stresini sau sub umbrele, grabita sa fuga de ploaie. Nu se racise, era prima ploaie frumoasa din primavara asta care ne-a tinut in atata asteptare pana sa vina caldura. Am pornit-o prin stropi, prin caricatura de centru vechi al Bucurestiului (combinatie de daramaturi, pavaje noi, terase si felinare proaspat rasarite), rontaind dintr-un covrig cu susan si simtindu-ma atat de libera! Am pasi usori sub cerul care se alungeste printre cladiri, intr-o parte imbufnat, intr-o parte cu soare, amestecat, tulburat, cu atmosfera de dezintegrare, de nebunie din timpul furtunii. Ma intalnesc cu un grup de tineri care nu se sinchisesc de ploaie, rad si fac slalom printre picaturi. Tuna... semn ca se incalzeste, ca vine vara si ca Roxana va avea o vreme minunata la nunta. Ploua cu soare, vom avea si curcubeu! Rontai covrigi coborand spre Piata Unirii, blocata intr-o alta varsta, ametita de mirosul de iarba si de duca al ploii, atrasa intr-una dintre minunile lumii noastre urbane.

Albac - poze

Pe lungul drum spre Alba-Iulia, facut cu autostopul, la intoarcere din Albac - orice mijloc de locomotie ne-ar folosi...

Tot pe drum.... casa tiganeasca in trei culori unde petrecerea din Duminica Pastelui e in toi.

Primavara

Distractie locala...

Paznic vigilent - ne-a latrat ca pe hoti, gata sa ne sara in carca, desi doar treceam pe acolo

Aries

Horea împăciuitor

Înserare

Albac şi uliţa principală

Mânăstirea Sf. Ilie de lângă Albac

Curtea de animale a Mânăstirii - capră şi iedutz de 2 zile

Casă pe Str. Cloşca - patrioţi începând de la numărul de casă şi până la balconul pavoazat

Orientare în teritoriu

Pentru cine ajunge în zonă de Paşte, Lenutza, şefa de trib, face un superdrob şi cozonac foarte bun

Curtea Pensiunii Lenuta, cu tot ce îi trebuie - mult spaţiu, grătar, fântână, leagăn...

si foisor...

Biserica din sat se vedea de la noi de la fereastră. Din păcate, la fel şi dealul defrişat...

Arieş, pe drumul spre Albac

Paste la Alba Iulia

Mi-am dorit un Paste plin cu soare, în care să trec călare pe bicicletă printre sate cu copaci înfloriţi la poartă şi dealuri verzi, să mă tolănesc pe câmpuri şi să miros iarba... într-un cuvânt - nebunia care mă apucă în fiecare primăvară.
Planurile mele de vacanţă se îndreptau vertiginos spre Vestul ţării, am printat hărţile cu judeţele Hunedoara şi Alba şi mi-am făcut planul să iau bicicleta lui Leone cu mine, să cobor la Alba Iulia sau la Simeria şi să pedalez până în Deva.
Deşi Leone mi-a spus că nu vrea să audă de aiureli din astea cu zburat cu bicicleta printre dealuri, m-am încăpăţânat să iau bicicleta cu mine în tren, unde mi-am atras înjurăturile exprimate în gând ale vecinilor de călătorie, la care am încercat să răspund cu zâmbete cât mai frumoase şi binevoitoare...
Am coborât la Alba Iulia unde m-am plimbat toată după-amiaza cu bicicleta prin oraş... minunată senzaţie! Oameni drăguţi (la un magazin auto mi-au umflat o roată de la bicicletă, mai târziu, o fată cu bicicleta m-a condus la Kaufland să cumpăr ouă gata vopsite), straturi de flori, trafic lejer, catedrala impecabilă, aranjată ca în Occident, cu flori şi gazon... şi primăvară... Cetatea Alba Carolina este foarte bine întreţinută, din păcate am văzut-o abia noaptea, când ne întorceam de la denie. Am ratat din nou partea cea mai frumoasă din denia mea favorită, din Vinerea Mare, dar mi-a plăcut atmosfera în care toată lumea a rămas afară în curtea interioară pentru a asculta predica...
A doua zi am luat autobuzul de şapte cu ţinta Arieşeni, dar am coborât la Vadu Moţilor pentru că ne-am dat seama că în Duminica Paştelui nu circula nici un autobuz, iar noi trebuia să fim înapoi în Deva. Vadu Moţilor nu ne-a dat pe spate, aşa că am mers pe malul Arieşului, printre dealuri verzi, cu iarbă, cinci kilometri până la Albac (cred că erau de fapt, şapte, dar de ultimii doi ne-a salvat o maşină care ne-a luat la autostop).
Ne-am cazat la Pensiunea Lenuţa, unde pregătirile de Paşte erau în toi şi miroseau atââât de bine! Lenţua, "şefa de trib", ne-a dat şi nouă să gustăm câte un pic din fiecare... Ne-a plăcut curtea mare, cu fântână artezian şi un mic lac, leagăn şi foişor.
Albac are trei străzi principale: Horea, Cloşca şi Crişan. Am plecat în recunoaştere până la mânăstirea unde urma să petrecem noaptea de Paşte şi am intrat din greşeală pe uşa din dos, prin curtea animalelor, unde am dat de o măicuţă cu ochi albaştri, venită din Bucureşti, care ne-a recunoscut că suntem din capitală după accent. Am întrebat-o - curiozitate care ne roade mereu - de ce a venit aici, la mânăstrire şi a răspuns cu acelaşi zâmbet pe care nu l-am inteles niciodată: "Din dragoste pentru Dumnezeu!"
Seara, am mers prin beznă, pe sub stele, 1 km până la mânăstire. Cât har e într-o noapte petrecută pe un vârf de munte cu stele, cu toate lucrurile atât de autentice în jurul tău, nici unul nu se ascunde, nici unul nu încearcă să te manipuleze, să fie altceva decât este - pădurea, stelele, întunericul, mirosul de brad... Şi minunea de boltă care cade peste tine cu mii de ochi liniştiţi, împăcaţi. Cum să nu fii şi tu la fel? - cu pace în suflet, împăcat cu trecutul, prezentul, viitorul, împăcat cu strămoşii pe care nu îi cunoşti, dar care se află în tine, ţi-au transmis lucrurile bune şi pe cele rele şi te veghează de undeva, să nu faci aceleaşi greşeli, să le schimbi tu soarta celor care vor veni... Se spune că ciobanul din Miorita este apatic, se resemnează ca un leşinat în loc să lupte să îşi schimbe soarta şi iata, noi, românii (!), popor de mediativi (să zicem aşa!), i-am acceptat si pe unii şi pe alţii şi ne-am mulat după fiecare... Dar cum să nu fii gata să accepţi în pace ceea ce îţi este dat când, noapte de noapte, asupra ta coboară linişte şi minune? Asta ar putea fi adevărata biserică, sub cerul liber.
A doua zi a început aventura de a străbate cei fix 99 de km care despărţeau Albacul de Alba Iulia cu "Ia-mă nene". Cald, minunat, linişte, lumea îmbrăcată la ţol festiv şi plecată la plimbare prin sat, pomi înfloriţi, dealuri verzi, cum îmi doream, doar că fără bicicletă - ceea ce n-am ezitat să îi scot pe nas lui Leone, mai în glumă sau (în sufletul meu) mai în serios. Sărim dintr-o maşină în alta - în toate şoferii ascultă populară (super-autentică atmosfera) - şi între curse mergem la pas voinicesc. Până când facem greşeala să ne urcăm în maşină cu un manelist (după stilul vestimentar) care vrea să negocieze cu noi să ne ducă până la Alba. Eu nu prea îl cred când spune că nu mai găsim nimic până în Alba, dar lui Leone i se pare mai comod să călătorim cu o singură maşină şi cum e interesul lui să ajungem mai repede... Manelistul o ia şi pe prietena lui (o blondă) şi pornim. Numai că stilul lui de condus e în aşa hal de neglijent că nici nu pornim bine şi pe nişte serpentine opreşte maşina şi începe să se holbeze pe sub ea: concluzia - i s-a rupt axul care ţine roata. Numai bine că îl depăşeşte un nene cu o dubiţă pe care manelistul nostru îl opreşte şi îi spune să ne ia. Faza naşpa a fost că îi plătisem deja drumul până la Alba Iulia şi n-am mai văzut banii înapoi ("Că io cu ce îmi plătesc reparaţia? Dacă nu plecam, nu mi se întâmpla!"). Oamenii care ne-au luat mai departe, până la Zlatna, ne-au compătimit şi nu ne-au luat nici un ban. Şi de la Zlatna, dă-i şi mergi... că nu mai oprea nimic... până la urmă, o maşină drăguţă, cu număr străin ne-a dus direct până în Alba pe bubuielile unei muzici house care transforma până şi dealurile paşnice în decor urban.
Suntem rupţi de oboseală. Luăm bicicleta de la hotelul din Alba-Iulia unde o lăsasem şi ne urcam in trenul spre Deva.
A doua zi, Leone se pune pe lucru, dar ieşim, totuşi, un pic la plimbare prin oraşul care pare blocat înainte de '89 prin liniştea cu care lumea face copii, îi creşte şi iese la promenadă sau la terasă. Cred că toţi se cunosc între ei. E un oraş plin de flori şi verdeaţă şi descopăr cea mai frumoasă biserică pe care am văzut-o vreodată - catedrala din Deva, pictată cu păuni şi flori.
Seara, sunt încrezătoare că naşul mă va lăsa să urc cu bicicleta în tren, dar este atât de aglomerat şi naşul e aşa agresiv încât sunt nevoită să las bicicleta la Deva.