Marea toamna...

Plaja pustie pana departe, soarele ridicat de un metru deasupra orizontului incalzeste cu fiecare secunda mai puternic, senzatie ce aminteste de vara. Marea ramasa singura se intoarce in sine, tacuta, inconstienta, bolborosind val dupa val catre tarm, eliberata de imagini si personalizari venite o data cu hoaredele oamenilor in vacanta, eliberata de caini, tipete de copii, ambalaje aruncate in apa, turisti care se balacesc, inconstienti totusi de prezenta ei. Marea, redevenind dintr-o jucarie, o forta.
Plaja e plina de scoici, prinse impreuna in perechi. Daca te uiti cu atentie, gasesti si melci mari, unii chiar neciobiti. Ma uimesc scoicile, atat de variate, fiecare alt model, alta nuanta, nici una nu seamana cu alta, unice. Mai mult decat specii de animale marine, mici jucarii ale imaginatiei naturii.
Am o relatie speciala cu marea, e prezenta langa mine din copilaria timpurie si cand privesc spre orizontul ei, imi evoca vase cu panze, deschise spre calatorii, spre explorari. Ma leaga de mare predispozitia mea spre calatorie.
Unul dintre sentimentele care imi dau o mare implinire este chiulul de la activitati planificate, la care esti obligat sa mergi fie ca vrei, fie ca nu vrei, cum ar fi un teambuilding al companiei care presupune o zi intreaga de toamna insorita petrecuta intr-o sala de conferinte, obligat sa ai idei, cand, de fapt, nu vrei decat sa hoinaresti.
Asa ca... am fugit de la hotelul unde eram cazati cu tinta: Vama Veche. Drumul dintre Mamaia si Navodari e pustiu, nici macar microbuze nu circula, merg cativa km pe jos pana in Mamaia. Pe drum, calculez ca nu am timp suficient pentru Vama Veche si ramane sa ma plimb prin Constanta pe care nu am mai vazut-o de cativa ani.
La intrarea in santierul naval, langa faleza, e sarbatoarea recoltei. Muzica populara, chiuituri, legume la vanzare, ceramica si fluierase, pe fundalul marii si al imaginii de sidef a cladirii Cazinoului. In departare, Cazinoul pare un palat oriental la care veneau in vizita sultanii in corabii sau vreo resedinta marina... In realitate, din cladirea Cazinoului a mai ramas doar o toaleta cu plata, la demisol. Lambriuri de lemn, oglinzi, pereti pictati ca in perioada interbelica, o scara impunatoare, inca imbracata in mocheta rosie, prafuita... interior ramas in paragina. Intru in vorba cu paznicul care, cand ii spun ca sunt din Bucuresti, ma duce sa imi arate un afis cu „cine a luat Cazinoul sa il renoveze”. E Casa Vernescu. Zambesc si il rog frumos, asa ca obtin fix trei minte sa ma plimb pe la etaj. E prima daca cand intru in Cazino.
O sala mare de bal, pictata, cu ferestre mari, in forma de scoica, prin care se vede marea, intinsa si o sala de spectacol, inalta, cu o scena impunatoare. Tavanul, holul mare de la intrare cu scara, decorate baroc, cu ornamente grele, aurii. Imi trec prin minte castelul Miramare din Trieste, Italia si Palatul Sultanului din Istanbul... transformate in atractii turistice care aduc bani frumosi statului. La noi, cel mult vor aduce bani frumosi unui proprietar privat sau, varianta b, vor fi lasate sa se degradeze de la sine.
Urcand pe la Geamie am mai descoperit cateva cladiri din Constanta veche, cu o arhitectura remarcabila, in aceeasi stare de parasire. Casa cu lei pe acoperis, scari si coloane la intrare are geamuri sparte si carton care carpeste ferestrele. Pe usa si la ferestre sunt afise scrise de mana: „Accesul interzis” . Fostul „Hotel d’Angleterre” are pe fatada o placuta pe care scrie „In acest loc s-a aflat Hotel d’Angleterre unde in iunie 1882 a petrecut 10 zile Mihai Eminescu 1850-1889, poetul national al romanilor”. Cateva geamuri de la parter sunt deschise, arunc o privire inauntru. Zugraveala e in stilul celei de la Cazino, prin usile de la intrare, prost inchise se vad sculpturile cu ingerasi, din hol. Renovat, sunt sigura ca ar avea mare succes, sprijinit de „brandul” lui Eminescu (daca, desigur, patronul ar fi suficient de inteligent sa il foloseasca) si de locatia foarte frumoasa, aproape de faleza si port. Desigur, ar trebui o renovare a intregului cartier.
Zona veche a Constantei e locuita de tigani, ca si Lipscaniul din Bucuresti.
In portul unde altadata stateau pescari pe mal, acum s-a construit o marina, cu pontoane prelungi, albe, langa care sclipesc ambarcatiuni de lux, acostate. Posesorii sunt dintre cei care ar fi incantati sa locuiasca la un hotel in apropiere, mai ales cu iz de epoca...
Geamia mi se pare minuscula fata de ceea ce am vazut la Istanbul, turnul ei ma face sa zambesc si imi aminteste, vag, de „Maria si marea”.
In rest, aceeasi Constanta ingrijita in centru, cu spatii verzi si oameni de treaba.
La intoarcere, iau autobuzul pana la Pescarie, la intrarea in Mamaia si fac cei cativa kilometri inapoi spre hotel pe plaja. Urc digul de care se sparg valuri in mii de stropi sclipitori, merg pe nisipul arat, adun scoici. Pe plaja zac meduze si crabi morti, scosi de valuri la mal. Albastrul intunecat e presarat, pretutindeni cu valurele mici si albe. Pescarusii se apropie de apa, ciugulesc din scoicile de pe tarm. Ma intreb ce trebuie sa simta un pictor care vine cu sevaletul si culorile pe malul marii pentru a surprinde tocmai aceasta imagine, intensa care intr-un tablou ar putea deveni statica, banala si chiar deprimanta.
Peisajul e aparte fata de marea obisnuita, hotelurile sunt inchise si senzatia e de parasire sau de asediu. Cu atat mai mult, ai o intimitate crescuta cu marea care nu te asculta, nu te vede, se asculta doar pe sine insasi, mereu in acelasi murmur, acum regasindu-se.

România de demult

Sa imi traiesc viata ca si cum as fi un personaj dintr-o carte sau ca si cum as privi inapoi spre viata mea, de la varsta batranetii. Nu as mai face greseli, as proceda ca un adevarat erou. Sau in cazul asta romanul ar fi groaznic de plictisitor? As fi obiectiva, m-as putea privi fara greutate de la distanta, dar asta inseamna ca nu as mai trai.
Sa fac exact asa cum as vrea sa arate romanul vietii mele, sa iau deciziile care as vrea sa apara scrise in el...
Viata e ca o calatorie mai lunga cu trenul: cunoști oameni, faci conversatie, privesti peisaje care iti trec prin fata ochilor, atipesti, cu unii oameni iti face placere sa vorbesti, pe altii, foarte rari, ii indragesti de-a dreptul si ai vrea sa ii revezi si dupa calatorie. Dintre acestia, unii raman cu tine in compartiment un timp, petreci clipe frumoase cu ei, schimbi idei, razi, apoi, la o oarecare statie, coboara. Ramai catva timp singur, apoi alte figuri iti populeaza lumea in care ai poposit temporar, ti-ai asezat lucrurile, ti-ai facut culcus pentru somn. Si asa, pana la final, pana cand tu insuti trebuie sa cobori din trenul propriei vieti. Asa se intampla lucrurile, asa se termina unele relatii, fara suparare, doar pentru ca viata a vrut altfel, doar pentru ca a venit o statie la care cineva trebuia sa coboare.
Calatoriile cu trenul, frumoasa sursa de inspiratie. Se vad, ca intr-un film, peisajele, copacii ingalbeniti de toamna, copacii solitari, satele cu case darapanate sau cumpenele uitate in mijlocul campiilor, se zareste, dincolo de nori, seninul unde e vesnic soare, pe unde zboara avioanele. Imagini care nu se vad intr-o calatorie cu microbuzul. Pe sosele e prea multa agitatie pentru asa ceva, in microbuz e prea multa muzica, soseaua apartine prea mult orasului, cu lupta lui pentru intaietate intre oameni, cu modernitatea lui. Sinele, insa, sunt ramase dintr-un timp trecut, oarecum anacronice, sinele trec prin gara din care s-a plecat la razboi, care acum nici nu mai exista in Galati, doar in amintirea mea de cand bantuiam adulmecand calatoriile, zarea, libertatea. Sinele pleaca din gara unde strabunicii mei poate s-au despartit si s-au regasit, in atmosfera aceea interbelica, de domni cu baston si doamne coafate, cu pantofi ca de tango, cu muzica aparte, imposibil de confundat. Poate daca atunci, destinul Romaniei ar fi fost altfel, poate daca in loc de betivii si incultii de rusi ar fi venit cruzii, dar impecabilii germani... Poate ca astazi am fi trait intr-o alta tara, poate ca Bucurestiul de *altadata* ar mai fi existat si acum, poate ne-am fi pastrat cultura care incepea sa infloreasca, gandirea creativa si spiritul modern de atunci...
Noi insine am fi fost altii, iar capitala noastra nu ar fi locuita in proportie de peste 50% de tarani adusi sa munceasca in fabrici, invatati sa parvina, sa toarne, sa isi vada prorpiul interes, care nu au facut decat sa isi creasca proprii copii in aceasta filozofie, perpetuand aceasta mentalitate, invadand spatiul, luand aerul celorlalti.
Bucurestiul se dezmorteste usor-usor, se nasc noi actori, se pun in scena spectacole de strada, se fac targuri de antichitati si programe pentru tineri la muzeul de arta, cursuri de dans, dar ceea ce am pierdut e irecuperabil.