joi, 16 octombrie 2008


România de demult





Sa imi traiesc viata ca si cum as fi un personaj dintr-o carte sau ca si cum as privi inapoi spre viata mea, de la varsta batranetii. Nu as mai face greseli, as proceda ca un adevarat erou. Sau in cazul asta romanul ar fi groaznic de plictisitor? As fi obiectiva, m-as putea privi fara greutate de la distanta, dar asta inseamna ca nu as mai trai.
Sa fac exact asa cum as vrea sa arate romanul vietii mele, sa iau deciziile care as vrea sa apara scrise in el...
Viata e ca o calatorie mai lunga cu trenul: cunoști oameni, faci conversatie, privesti peisaje care iti trec prin fata ochilor, atipesti, cu unii oameni iti face placere sa vorbesti, pe altii, foarte rari, ii indragesti de-a dreptul si ai vrea sa ii revezi si dupa calatorie. Dintre acestia, unii raman cu tine in compartiment un timp, petreci clipe frumoase cu ei, schimbi idei, razi, apoi, la o oarecare statie, coboara. Ramai catva timp singur, apoi alte figuri iti populeaza lumea in care ai poposit temporar, ti-ai asezat lucrurile, ti-ai facut culcus pentru somn. Si asa, pana la final, pana cand tu insuti trebuie sa cobori din trenul propriei vieti. Asa se intampla lucrurile, asa se termina unele relatii, fara suparare, doar pentru ca viata a vrut altfel, doar pentru ca a venit o statie la care cineva trebuia sa coboare.
Calatoriile cu trenul, frumoasa sursa de inspiratie. Se vad, ca intr-un film, peisajele, copacii ingalbeniti de toamna, copacii solitari, satele cu case darapanate sau cumpenele uitate in mijlocul campiilor, se zareste, dincolo de nori, seninul unde e vesnic soare, pe unde zboara avioanele. Imagini care nu se vad intr-o calatorie cu microbuzul. Pe sosele e prea multa agitatie pentru asa ceva, in microbuz e prea multa muzica, soseaua apartine prea mult orasului, cu lupta lui pentru intaietate intre oameni, cu modernitatea lui. Sinele, insa, sunt ramase dintr-un timp trecut, oarecum anacronice, sinele trec prin gara din care s-a plecat la razboi, care acum nici nu mai exista in Galati, doar in amintirea mea de cand bantuiam adulmecand calatoriile, zarea, libertatea. Sinele pleaca din gara unde strabunicii mei poate s-au despartit si s-au regasit, in atmosfera aceea interbelica, de domni cu baston si doamne coafate, cu pantofi ca de tango, cu muzica aparte, imposibil de confundat. Poate daca atunci, destinul Romaniei ar fi fost altfel, poate daca in loc de betivii si incultii de rusi ar fi venit cruzii, dar impecabilii germani... Poate ca astazi am fi trait intr-o alta tara, poate ca Bucurestiul de *altadata* ar mai fi existat si acum, poate ne-am fi pastrat cultura care incepea sa infloreasca, gandirea creativa si spiritul modern de atunci...
Noi insine am fi fost altii, iar capitala noastra nu ar fi locuita in proportie de peste 50% de tarani adusi sa munceasca in fabrici, invatati sa parvina, sa toarne, sa isi vada prorpiul interes, care nu au facut decat sa isi creasca proprii copii in aceasta filozofie, perpetuand aceasta mentalitate, invadand spatiul, luand aerul celorlalti.
Bucurestiul se dezmorteste usor-usor, se nasc noi actori, se pun in scena spectacole de strada, se fac targuri de antichitati si programe pentru tineri la muzeul de arta, cursuri de dans, dar ceea ce am pierdut e irecuperabil.




Niciun comentariu:

About

toateBlogurile.ro