-
Să meargă toată lumea la vot că nu se mai poate...
Adică de ce să nu ne creştem copiii acasă şi să stăm aici ca nişte câini? se
revoltă, în gura mare, o femeie în jur de 40 de ani...
La coadă la vot în Strasbourg e lume amestecată... români din Franța și din Germania, veniți cu
prietenii sau cu copii mici... cei de la grădiniță în sus pare că vorbesc deja mai mult
franceză... Se discută despre medicii români care au plecat. „Dar câți
constructori or fi plecat?” se întreabă unul dintre bărbații din grupul lângă
care stau; de plictiseală, s-au apucat să analizeze casele din jur cu ochi
expert: „E fain la mansardă, dar să ai
izolația bună, cu foaie de aluminiu. Da’ asta are, la cum arată. Și țigla e
țiglă...”
foto: Cristina Andrei
Toată distracția durează o oră și jumătate. Când am ajuns,
înainte de 9 dimineața, era deja coadă. Când am plecat, rândul șerpuia la peste
100 de metri...
M-am oprit la biserică în drum spre casă. În România nu mai
merg aproape deloc, doar de Paște, la denii... Aici am mers întâi ca să întreb
de cuie... Am fost impresionată de corul bisericii (nu mai auzisem nicărieri cântându-se
așa, nici la mânăstiri, nicăieri), de vitraliile de deasupra altarului și de o
icoană pictată pe pânză, veche și ștearsă, care aproape părea un giulgiu.
Acum, când am deschis
ușa bisericii, am avut un sentiment ciudat, ca și cum ușa s-ar fi deschis spre
dealurile noastre, cu căpițe, spre munții cu stâncile spânzurate în cer, spre haine albe, spre dansuri care te lasă fără suflu, spre
„Ciocârlia” și balada lui Ciprian Porumbescu... Cântarea dinăuntru devenise ceva fizic,
ca un fel de aer alternativ care ne delimita
corpurile. De pe pielea mea creșteau acele dealuri și râuri, acea liniște...
Nu mi-e dor de România, stau prea puțin în Strasbourg pentru
așa ceva și știu că din prima clipă în care voi fi în București mă voi simți
prizonieră iar. Dar nu pot să nu văd cum faptul că sunt româncă prinde formă în
mine, aici, cum România e mai deplină în mine aici decât acasă. Nucleul de Românie.
