Strasbourgul, din cui în cui

Mi s-a povestit că străbunicul meu, grecul Panait Culuri, bunicul Panaitache, cum îi spunea tata, când vedea un cui pe jos, se apleca, îl ridica și îl lua cu el, poate mai foloseste la ceva... Se pare că așchia nu sare departe de trunchi... am început să cunosc Strasbourgul căutând cuie vechi, adunând pene şi şireturi pierdute pe stradă.

Nu prea aveam chef să văd orașul, deși e o minune, ca orașele unde visăm să trăim privind blocul gri, la câțiva metri în fața ochilor... dar trebuia să încerc să îmi realizez proiectul. Așa că am luat-o la picior, în căutare de cuie vechi. Dacă aș fi o adevărată, aș lua o tărăbuță după mine și aș striga...”fiaaaare... cuie veeechi luăăăăm...”... Cum ar suna în franceză „je preeeends des clouuus vieeeux...”! 

Lumea se uită ciudat când îi întreb de unde aș putea face rost de cuie vechi, ruginite, îndoite... nimeni nu știe. Unul dintre profii mei a postat un anunț pe Internet – „caut cuie vechi”, fata de la magazinul de artă mi-a sugerat să merg la Decheterie (un fel de groapă de gunoi, bănuiesc) și cam astea au fost ideile...

În căutare de cuie, am ajuns într-un cimitir, am descoperit Muzeul Vodoo din oraș, am mers la periferia Strasbourgului pe șantierele unor noi blocuri, în Kehl, la biserica românească şi în Ittenheim, la o familie de români care are o firmă de construcții, am muncit cot la cot cu băieții care ridicau o casă (ei băteau cuiele pe acoperiș, eu – jos, le scoteam din niște lemne vechi).

Căutarea continuă... și îmi dau seama că noi, românii, avem multe vorbe de duh implicând cuiele... „Mai pune-ți pofta-n cui”, „cui pe cui se scoate”, „cuiul lui Pepelea”... Francezii or avea astfel de expresii sau la ei e ... „mai agață-ți pofta în croissant”?