România dodoloață

-          Să meargă toată lumea la vot că nu se mai poate... Adică de ce să nu ne creştem copiii acasă şi să stăm aici ca nişte câini? se revoltă, în gura mare, o femeie în jur de 40 de ani...

La coadă la vot în Strasbourg e lume amestecată...  români din Franța și din Germania, veniți cu prietenii sau cu copii mici... cei de la grădiniță în sus pare că vorbesc deja mai mult franceză... Se discută despre medicii români care au plecat. „Dar câți constructori or fi plecat?” se întreabă unul dintre bărbații din grupul lângă care stau; de plictiseală, s-au apucat să analizeze casele din jur cu ochi expert:  „E fain la mansardă, dar să ai izolația bună, cu foaie de aluminiu. Da’ asta are, la cum arată. Și țigla e țiglă...”

                                                                                           foto: Cristina Andrei

Toată distracția durează o oră și jumătate. Când am ajuns, înainte de 9 dimineața, era deja coadă. Când am plecat, rândul șerpuia la peste 100 de metri...

M-am oprit la biserică în drum spre casă. În România nu mai merg aproape deloc, doar de Paște, la denii... Aici am mers întâi ca să întreb de cuie... Am fost impresionată de corul bisericii (nu mai auzisem nicărieri cântându-se așa, nici la mânăstiri, nicăieri), de vitraliile de deasupra altarului și de o icoană pictată pe pânză, veche și ștearsă, care aproape părea un giulgiu.

 Acum, când am deschis ușa bisericii, am avut un sentiment ciudat, ca și cum ușa s-ar fi deschis spre dealurile noastre, cu căpițe, spre munții cu stâncile spânzurate în cer, spre haine albe, spre dansuri care te lasă fără suflu, spre „Ciocârlia” și balada lui Ciprian Porumbescu... Cântarea dinăuntru devenise ceva fizic, ca un fel de aer alternativ care ne delimita corpurile. De pe pielea mea creșteau acele dealuri și râuri, acea liniște...

Nu mi-e dor de România, stau prea puțin în Strasbourg pentru așa ceva și știu că din prima clipă în care voi fi în București mă voi simți prizonieră iar. Dar nu pot să nu văd cum faptul că sunt româncă prinde formă în mine, aici, cum România e mai deplină în mine aici decât acasă. Nucleul de Românie.

Strasbourgul, din cui în cui

Mi s-a povestit că străbunicul meu, grecul Panait Culuri, bunicul Panaitache, cum îi spunea tata, când vedea un cui pe jos, se apleca, îl ridica și îl lua cu el, poate mai foloseste la ceva... Se pare că așchia nu sare departe de trunchi... am început să cunosc Strasbourgul căutând cuie vechi, adunând pene şi şireturi pierdute pe stradă.

Nu prea aveam chef să văd orașul, deși e o minune, ca orașele unde visăm să trăim privind blocul gri, la câțiva metri în fața ochilor... dar trebuia să încerc să îmi realizez proiectul. Așa că am luat-o la picior, în căutare de cuie vechi. Dacă aș fi o adevărată, aș lua o tărăbuță după mine și aș striga...”fiaaaare... cuie veeechi luăăăăm...”... Cum ar suna în franceză „je preeeends des clouuus vieeeux...”! 

Lumea se uită ciudat când îi întreb de unde aș putea face rost de cuie vechi, ruginite, îndoite... nimeni nu știe. Unul dintre profii mei a postat un anunț pe Internet – „caut cuie vechi”, fata de la magazinul de artă mi-a sugerat să merg la Decheterie (un fel de groapă de gunoi, bănuiesc) și cam astea au fost ideile...

În căutare de cuie, am ajuns într-un cimitir, am descoperit Muzeul Vodoo din oraș, am mers la periferia Strasbourgului pe șantierele unor noi blocuri, în Kehl, la biserica românească şi în Ittenheim, la o familie de români care are o firmă de construcții, am muncit cot la cot cu băieții care ridicau o casă (ei băteau cuiele pe acoperiș, eu – jos, le scoteam din niște lemne vechi).

Căutarea continuă... și îmi dau seama că noi, românii, avem multe vorbe de duh implicând cuiele... „Mai pune-ți pofta-n cui”, „cui pe cui se scoate”, „cuiul lui Pepelea”... Francezii or avea astfel de expresii sau la ei e ... „mai agață-ți pofta în croissant”?

Din nou, din străinătăți...(a se graseia la citire)...

După rătăciri aventuroase prin țări îndepărtate, murdare, incintant-dezorganizate și furtunoase în colorit, TropaTrop a eșuat în patria fițoșeniei, pe care o programasem de-abia pentru la bătrânețe, fiind prea aproape și prea confortabilă...  Dar cum artistul nedus în Franța nu-i artist cu pașaport în regulă J, m-am sacrificat și iată-mă-s cu rucsacul în băț la Strasbourg, pentru următoarele 4 luni. Acolo unde bate inima Europei, unde-i funcționează „organismele” administrative – instituțiile europene...

Coborând din sferele birocratice în stradă, „microorganismele” sunt la fel de energice – Strasbourgul viermuiește de tineri din toată lumea – studenți, stagiari la Parlamentul European, profesori de diverse limbi străine... La cantina facultății întâlnesc oamenii cei mai diverși, cred că reprezentanți ai tuturor națiilor s-au amestecat aici și stau, hămesiți, la coadă, în pauza de masă. Limba de bază pentru comunicare e franceza, nu engleza, cum ne-am obișnuit „all over the world”.   

                  

Detalii tehnice: eu am zburat cu Lufthansa care te duce doar până în Frankfurt, de unde iei un autobuz care merge la Strasbourg (despre care nimeni nu știe nimic de unde pleacă, mare confuzie, chiar mă miram, oi fi în Germania?!)... nu recomand neapărat varianta asta, însă pentru mine a fost cea mai convenabilă ca preț.

Strasbourgul e un oraș cu alură boemă, plin de bicicliști care îți taie calea peste tot, călare pe niște armăsari cu pedale vechi și deșelați (din câte mi s-a spus, se fură mult biciclete, așa că fie nu se riscă să ia ceva mai bun, fie zdroncănesc căluțul un semestru, după care îl vând).  La Strasbourg nu sunt reguli de trafic decât pentru mașini. În rest, pietonii și bicicliștii traversează ca pe miriște...  

După câteva zile de stres, am găsit printre ultimele camere de la Residence des Arts (nume întâmplător, nu e cămin de artiști) pentru care achit venerabila sumă de 260 de euro plus electricitate... din atotcuprinzătoarea bursă de 406 euro pe lună... În plus, francezii sunt ca niște șoricei de bibliotecă – iubesc hârtiile. O mie și una de formalități printre care și obligația de a asigura locuința (dacă te cazezi la cămin) sau asigurarea de răspundere civilă obligatorie pentru a folosi materialele de la facultate... 

A se remarca politia pe bicicletă!

Ski la 9 dimineața, asta-i viața !

Ce muncesc oamenii ăștia dacă luni de dimineață, la prima oră, sunt cu skiurile în spate pe colinele din Nordmarka? Trenul te urcă până pe delușoarele Oslo-ului, te depune în pădure și de-acolo ai liber la schi de tură sau la coborâre, la alergare sau la plimbat cățeii… cam așa începe săptămâna pentru unii.   Noțiunea de stres la serviciu, de deadline-uri strânse nu prea există, ne-a spus Vio, prietenul nostru care lucrează în Norvegia… munca începe pe la 7,30 dimineața, la 15,30-16,00 lumea e liberă să-și vadă de viață. La finalul carierei, poți ajunge să ai un concediu anual de șase luni, ne-a spus letonianca Kristine, cea de-a doua gazdă a noastră, din Bergen.

Pârtia olimpică de sărituri în vârful colinei Nordmarka

Alergarea de luni dimineață...

În cele câteva – prea multe – zile de Oslo am luat la rând toate muzeele. Tot ce e de văzut în Oslo poate fi concentrat în două zile pline – de 12 ore de „bagabonțeală” fiecare, cum spune Leo.  Nici Muzeul de Artă Contemporană, nici Galeria Naţională nu m-au impresionat deloc, fortăreața Akershus e o mică-mică cetățuie bătută de vânt, pe lângă care castelele românești sunt adevărate reședințe impunătoare de regi. Dacă vremea e de partea ta, poți urca pe clădirea Operei – e pe malul golfului și are o arhitectură interesantă care imită forma icebergului. 

Opera

Ce se vede de pe acoperiș

Primaria by night

Holul Primăriei (cu o secțiune pictată de Edvard Munch, artistul reprezentativ al Norvegiei, un simbolist) se vizitează, cu condiția să ajungeți înainte de ora 16.00, lucru valabil pentru toate muzeele!

Recomand, într-adevăr, muzeele de pe peninsula Bygdoy -  Folkmuseet (un fel de Muzeu al Țăranului Norvegian, în aer liber), Muzeul Naval Viking, Muzeul Fram (e extraordinar, puteți vizita nava Fram cu care Amundsen a ajuns la Polul Nord și apoi la Polul Sud! Copiii vor fi încântați de cursa cu obstacole prin ghețurile de la pol) și Muzeul Kon-Tiki (denumit astfel după nava - de fapt, o plută - cu care niște exploaratori norvegieni mai boemi, de prin anii 1970, au traversat Oceanul Pacific plecând din Peru pentru a dovedi că au existat contacte între populațiile din America de Sud și cele din insulele Polineziei. Mi s-a părut un proiect fantastic și a intrat în topul muzeelor mele favorite! Muzeele de pe Bygdoy peninsula se deschid la 10.00 și se închid la 16.00, așa că organizați-vă bine, astfel încât la 12.00 să fiți la Muzeul Kon-Tiki unde rulează în fiecare zi un film despre această aventură, filmat chiar de exploratori! Pe Bygdoy se ajunge cu autobuzul 30 din centru…  nu săriți peste cumpărarea biletului, noi ne-am întâlnit de câteva ori cu controlorii…  

Lângă un Moai, sperând că într-o zi voi fi lângă unul real!

Pescăruși, soi local

Dacă prindeți și o zi cu soare, pe faleza Bygdoy merge de un picnic

Teatrul din Oslo

Parlamentul

și... Palatul Regal

Sub globul de sticlă din Oslo

Decolăm din București cu 2 ore întârziere – perfect ca să nimerim în mijlocul petrecerii! E 2 noaptea și străzile din centrul Oslo-ului viermuiesc. Vineri și sâmbătă sunt nopțile de ieșit în oraș, de evadare după o săptămână de lucru (nu că norvegienii s-ar rupe cu munca…). Așa că femeile se împleticesc pe tocuri, cu capul descoperit și doar o eșarfă aruncată peste decolteu (când eu am nasul în fularul de lână și pantaloni de polar), bărbații țin cu greu direcția, cerșetorii sunt la orele de program. În această dezlănțuire fără griji, însă, toată lumea vorbește fluent engleza și e gata să ne răspundă la întrebări, așa că găsim destul de ușor drumul până la gazda noastră. O norvegiancă drăguță, cu plete castanii, ondulate și tocuri cât turnurile gemene găsește pentru noi adresa pe smartphone în timp ce se clatină ca bătută de vânt și insistă să ne conducă chiar până la ușa lui Helen.

A doua zi începem explorarea Oslo-ului cu toate pânzele sus, pe vânt și un început de ploicică. Duminică - orașul e semi-pustiu, lumea e cel mult refugiată prin parcuri. Începem și noi cu parcul Vigeland, denumit după un sculptor norvegian foarte conștiincios care l-a umplut cu statui imense de oameni care se joacă, se luptă, vin pe lume, mor… cercul vieții… temă favorită a artiștilor norvegieni. Mi se pare cam insipid… parcă mai mult mă inspiră tabăra de sculptură de la Măgura, jud. Buzău…

Și falusul lui Vigeland...

Prima zi de Norvegia are un iz de tristețe… mi se pare că mă plimb print-un oraș de carton. Fațadele clădirilor sunt perfecte, toate în același stil simplu, imitând oarecum cu materiale moderne cabanele de munte construite din bârne. Străzile sunt aproape pustii, e atâta liniște, ca sub un glob de sticlă… Oamenii aleargă pe străzi sau prin parcuri, mulți trec cu bicicleta… (nici în zilele lucrătoare nu vezi mai mult de patru mașini stând la semafor)… atâta pace, atâta perfecțiune încât mi se pare că seamănă cu pliantele pe care le împart martorii lui Iehova despre cum ar fi lumea dacă ne-am iubi între noi…  

Seara e însă momentul magic al Oslo-ului când parcă orașul primește suflet: se aprind luminile în case. A devenit ora mea favorită de plimbare – după șase seara… Electricitatea e foarte ieftină pentru norvegieni pentru că e produsă în țară, la fel ca cele mai multe lucruri (statul își protejează resursele, afacerile locale, capacitatea de producție), așa că oamenii își permit să aprindă imense candelabre sau să lase lămpi aprinse la fiecare fereastră (probabil un obicei rămas de pe vremea când se trăia în cabane de munte, izolate). Nu au perdele, așa că, după ce se face întuneric, poți privi direct în camerele goale și de-abia atunci am simțit că descopăr orașul… 

Norvegia: tehnici de supraviețuire

Astăzi zburăm în pădure, să o luăm razna de singurătate – jumătate din Ușlo (cum se pronunță Oslo în norvegiană) e acoperit de păduri; printre copaci mai zărești când și când câte un om... din cei 580.000 de locuitori (pentru comparație, orașul e de două ori mai mare decât Bucureștiul... cu cei 3 milioane de carieriști ai lui)

Toate bune și frumoase, o săptămână vom fi sub ploaie/ninsoare continuă – zice prognoza, iar într-o țară unde biletul de autobuz costă 30 de lei, e nevoie de pregătiri suplimentare...

Provizii

Banana bread

Chec aperitiv și ghiulele de brioșe

Dincolo de logoreea mea entuziastă în ale călătoriilor, trebuie să ai stomacul plin (sau măcar în afara cotelor de avarie) ca să te plimbi prin muzee, să vezi reni, zebre sau girafe și să faci poze la fiorduri... Cine e doritor pot oferi rețetele preparatelor care țin liniștit animalul din tine în călătoriile pe care vrei cu orice preț să le faci! Sper numai să nu li se facă poftă celor care ne verifică bagajele la aeroport...

Să zbori până la Oslo costă mai puțin decât o noapte de cazare în oraș!

De ceva vreme aveam o neliniște, mă tot foiam... până într-o zi când din inboxul mailului rânjește la mine o ofertă wizz air – astăzi, numai astăzi, minus 20% la toate destinațiile!  Zic, într-o doară, hai să vedem... Știam că de mult Leo pusese ochii pe țările nordice și că wizz-ul introdusese Oslo pe hartă. Fac simularea și - șoc! – să ajungi la Oslo te costă cam cât drumul cu trenul până la Galați! Adica 300 de lei (66 de euro) pentru două persoane dus-întors (fără bagaj de cală). Mă mănâncă degetele și zic, hai, fie ce-o fi!

Rezerv, Leo se trezește cu biletul de avion în inbox și după ce se scutură de surpriză începe să facă săpături turistice. Și veștile răsună din camera cealaltă, traversând tot apartamentul și oprindu-se fix în conștiința mea de inconștientă care rezervă bilete fără research prealabil – „Băi, știi cât ne costă să ajungem de la aeroport în oraș? 100 euro de persoană!”... „Și trenul de la Oslo la Bergen e aproape 300 de euro pentru amândoi!” ... „Ia zi un preț pentru o noapte la hostel!” probă de încordare a imaginației până la limitele SF-ului... „40 de euro!!!”

În condițiile date, izolăm toate muzeele gratuite de pe hartă („Să stăm și noi la căldură undeva...”), toate restaurantele McDonald’s („câtă mâncare se lasă pe mese...”) și downloadăm instrucțiunile pentru autostop pe ruta Oslo-Bergen generos împărtășite pe net.

În câteva zile ne-am găsit prieteni pe couchsurfing care să ne găzduiască și am făcut meniul cu ce să luăm de mâncare de-acasă... Și să sperăm că în săptămâna 15-22 martie zeul Thor nu se va încrunta prea mult spre pământ și că măcar vremea va ține cu vagabonzii...       

Oslo e pe locul trei în topul celor mai scumpe orașe din lume, devansat de Paris și Singapore, zice studiul nou-nouț al The Economist Intelligence Unit.

World's 10 most expensive cities to live in 2014 – unde să te lași uimit de numărul de magie „uite banii, nu sunt banii!”

1. Singapore

2. Paris

3. Oslo, Norway

4. Zurich, Switzerland

5. Sydney

6. Caracas, Venezuela

6. Geneva, Switzerland

6. Melbourne

6. Tokyo

7. Copenhagen, Denmark

Cel mai ieftin este orașul indian Mumbai, în timp ce capitala Indiei, New-Delhi este ante-penultimul oraș pe listă.

Hoinarii...de Sa'eb-e-Tibrizi, poet persan... cu dedicație pentru toți visătorii și inconștienții...

... care zburdă pe sârmă, trăind în prezent...

Hoinarii

"N-avem vin deloc, măcar cât să gustăm o clipă,

Iar fără  o sticlă la căpătâi, somnul nu vine.

Dacă buza paharului nu ne-a dăruit sărutări,

Inima noastră rămâne uscată ca un șip gol. 

Cei din palate tremură gândind la loviturile sorții;

Dar noi, hoinarii, de ce să luăm seama la furtuni?

Pe cercul vieții suntem numai un punct șters

Și niciodată n-am știut despre cauze și urmări.

Oglinda noastră nu-i murdară de colbul atașării

Și nu ne pasă că stăm pe cenușă sau pe covor îmblănit."

Sa'eb e principalul poet al Școlii de la Ispahan, născut în 1607 într-o familie de negustori originari din Tabriz. A pimit de la șahul Abbas al II-lea laurii de prinț al poeților.

Poezia este considerată principala formă de exprimare artistică a culturii iraniene... cu impact asupra literaturilor lumii care au preluat elemente de formă - gazelul, catrenul, dar și de tematică - idei ce țin de cunoașterea regulilor care guvernează lumea, de căutarea divinității, de celebrarea vieții a căror neajunsuri sunt privite cu detașare...

Tema vinului, ca băutură paradisiacă și a beției, ca stare de efuziune a celui ce se apropie de divinitate este arhi-prezentă... și provine din tradiția iraniană unde vechii persani venerau vinul. Vinul înseamnă dragoste și bucurie, eliberare, o emanație divină, un simbol al dragostei supreme care se manifestă în creație...idei în opoziție cu faptul că Legea Islamică interzice consumul de vin...