vineri, 30 aprilie 2010


Intoarcerea

Intai a fost un sentiment reconfortant ca peste tot in jur se vorbea romaneste. Imi venea sa zambesc continuu, pasind fara graba spre biroul de verificare a pasapoartelor. Banalul dialog „Buna seara” (intins pasaportul), „Multumesc” suna intr-un fel aparte si imi marca oficial trecerea, intoarcerea.
Apoi mi-am redescoperit dulapul cu haine, lucrurile marunte si uitate, m-am minunat de cate haine poate sa aiba un om si am gandit cu voce tare: „La ce mi-or fi trebuind” (in conditiile in care in ultima luna tot schimbasem si spalasem doua camasi si doua perechi de pantaloni).
La prima iesire in Bucuresti, am gasit „Romania” bine – multi oameni de toate varstele mergand pe bicicleta, gradina botanica verde, parcul izvor cocolosindu-se intr-o iarba inalta, copacii erau infloriti, mirosea a petale (mi-l aminteam chel si cu doar cativa tarusi de viitori copaci plantati pe ici pe colo).
Incet, dar sigur, am fost insa absorbita in suvoiul vietii de zi cu zi din tara si inca ma lupt sa-mi pastrez toleranta si pacea cu care m-am intors din Asia.
Dupa impresia buna pe care mi-a facut-o numarul mare de biciclisti, o impresie proasta mi-a facut-o negativismul romanilor. Mi s-a spus: „Cum e pe acolo? Nu cred ca e mai rau ca la noi”. Trecand peste ignoranta (romanul nu stie, dar presupune si are o parere despre orice), avem impresia ca suntem cei mai napastuiti. Ce mult ne-ar folosi daca in loc sa bagam banii intr-un apartament am scoate capul in lume...
Mi se pare ca suntem oarecum o natie de copii vitregi care isi privesc parintii cu respingere. Am impresia ca ultima legatura cu spiritul romanesc a ramas undeva in perioada interbelica, inainte de comunism care ne-a bulversat valorile si ne-a introdus in mentalul colectiv goana dupa material, a taiat legaturile cu creatiile spiritului, a incetat sa mai promoveze inteligenta, inlocuind-o cu abilitatea de a te „strecura”, de a te descurca. Ceva care traieste in noi, transmis de demult, ne face sa uram ceea ce am devenit, sa nu mai stim exact cine suntem.
O familie obisnuita de nepalezi (parintii si copii) traieste intr-o singura camera unde dorm, gatesc si mananca. Toaleta e afara, comuna. Au electricitate cu program. Si totusi, stiu bine cine sunt si sunt mandri de asta. Indonezienii studiaza in clasele primare obligatoriu dans traditional la scoala si au facultate de dans traditional. Daca unul dintre copii merge la scoala de arte, e mandria familiei (nu e considerat viitor muritor de foame si parintii nu incearca sa-l convinga sa se faca avocat).
Poate ar trebui sa ne mai dam o sansa. („Ce sansa cand astia distrug tara?”, insa..) Un popor care se pretuieste pe sine si e deschis la cunoastere (adica mai degraba Yahoo News si Google decat Stirile ProTv) nu poate fi dus de nas oricum.


Vezi mai multe video din Blog

3 comentarii:

abbilbal spunea...

Da, da, şi iară da. Aşa este. Ce poate fi mai uşor decât să priveşti ăn curtea vecinului şi să nu vezi curtea ta. Ce poate fi mai uşor decât să şezi pe prispa casei şi să-ţi plângi necazul fără a vedea necazul celor care te înconjoară. Ce poate fi mai uşor decât să-ţi plângi amarul când vezi cum ţi se năruie agoniseala şi să nu pui mâna să repari ce se strică. Dar ce poate fi mai uşor decât să cerşeşti mila altora?

alina stanciu spunea...

Mi-a placut tare mult filmuletul...si inca mai erau de adaugat. Avem si noi cu ce ne lauda, pacat ca nu stim s-o facem

TropaTrop spunea...

E trist, Abbilbal. Se pierde totul cand lasam capul in jos. Si am facut-o de atatea ori! (stii ca avem si proverbul ala "Capul plecat, sabia nu-l taie"... Da, ramai in viata, dar intrebarea e daca mai poti trai "cu tine").
Asa-i, Alina, si am descoperit asta cand am fost plecata si mi-am vazut colegii cat de interesati erau sa vorbeasca despre tara lor, sa impartaseasca traditii, muzica...

About

toateBlogurile.ro