Artistul se strecoara in becak, sub lucrare
Conducatorii de becak sunt super-incantati sa transporte lucrarile, mai ales ca in Indonezia orice forma de arta este foarte admirata si e o mandrie sa ai copilul in scoala de arta - :) nu ca in Romania "fa-te, avocat, Sandele - termopane, termopane, tata"!
Cel mai placut examen la care am participat, atat pentru ca am admirat lucrarile colegilor, cat si pentru ca am luat parte la relatia atat de speciala dintre profesorii indonezieni si studenti.
Cultura din Indonezia, sustinuta de ideea de familie, dar si de respect (limba javaneza este construita pe nivele de respect fata de interlocutor, iar acestea sunt total diferite intre ele ca si lexic) este cadrul care le permite profesorilor sa fie atat de deschisi, sa glumeasca, sa se apropie atat de mult de studenti fara ca acestia sa isi permita glume de aiurea sau "nu fac tema asta asta, ca proful e de treaba"... (e adevarat, aici e vorba de arta, deci pasiune, si nu de obligatie)
Motocicletele incarcate cu tablouri opresc in fata cladirii, lucrarile se insira langa perete, profii fac misto de o culoare sau o postura a vreunui personaj, colegii mei se ajuta intre ei sa-si expuna pentru cateva minute in fata dosen-ilor (dosen=prof) munca pe un intreg semestru, imprumuta ramele de la unii la altii, din tavan atarna tablouri care compun o expozitie de nuduri ale studentilor mai avansati... bineinteles, mi-a fost groaznic de ciuda ca nu avut aparatul de fotografiat cu mine...
In tabloul in care trebuia sa ne desenam spatiul personal, zaresc in camera unui coleg o chitara, precum si un afis pe care scrie simpatic: "Mencintai seni daripada makanan" (sa iubim arta mai mult decat mancarea! - ceea ce e mare lucru pentru o natiune careia ii place atat de mult sa manance)...
Am crescut de cand am ajuns in Indonezia, acum nu-mi mai admir colegii fara rezerve ca la inceput. De fapt, doar cativa dintre ei au cu adevarat talent, restul poate vor creste in cei trei ani de studiu care ii mai asteapta...
Mencinta Institut Seni pentru toate incurajarile profesorilor, pentru toata rabdarea de a ma convinge de punctele pozitive ale lucrarilor mele si de a trece cu vederea pe cele negative, pentru zambetul cu care mi-au spus sa am incredere in mine, pentru lucrarile colegilor care m-au facut de fiecare data sa ma intorc acasa si sa vreau sa desenez mai bine.
