luni, 22 iunie 2009


A woman in Crai

Ma trezeste din somn mirosul proaspat de fragi. Prin vagon trece un tigan care vinde fragutze in cosuri mici din pai, cu 10 lei cosuletul. Mi-e prea somn, imi asez mai bine pantalonii de polar sub cap si dorm dusa pana in gara la Brasov cand – gata gata sa raman in tren – nu stiu cum sa-mi adun mai repede lucrurile si sa cobor.
Cea de-a doua iesire pe munte de una singura este in Piatra Craiului, muntele meu favorit. Urc pe traseul cel mai la indemana care incepe la Fantana lui Botorog. In jurul meu chiuie pasarelele, soarele se joaca printre frunze si simt din nou ca mirosul asta de pamant, iarba si vant va fi un loc unde ma voi putea intoarce oricand, ca un fel de „acasa” mai mobil, nu atat de punctual localizat. La Curmatura, lume putina – e abia vineri, ora 2 dupa-amiaza. Regasesc pisica si cei doi Saint-Bernarzi... Dupa o ciorba si un pic de peisaj savurat pe terasa o pornesc spre varful Turnul Pietrei Craiului unde nu mai fusesem niciodata. Super traseu, cu stanci de catarat, lanturi si senzatii – atat cat se poate fara asigurare (3 ore dus-intors). Aproape de varf, ii prind din urma pe baietii care plecasera cu ceva timp inaintea mea de la cabana si stam un pic de vorba. Sunt din Miercurea Ciuc si contempla muntii Bucegi, care se vad in departare.
- Bucegi, ce sa facem in Bucegi? Acolo e plin de bucuresteni. Se intalnesc acolo pe carare, cand dau coltu’ – „Ce faci, fratele meu?”
Zambesc la „xenofobismul” fara de locuitorii Capitalei, asa ca ma intreaba:
- Esti de-acolo?
Da-ul meu starneste un ras general, dar sunt cu totii de acord ca daca m-am nascut la Galati „nu se pune”.
- In Bucegi, vezi mamicile ca-si plimba copii cu caruciorul...oa...oa si-i baga suzeta in gura...
Fac niste poze pe varf si dau peste o cruce ridicata de colegii de drumetie ai unui ghnionist care a murit pe munte lovit de traznet fix la ora 12.20. Cata precizie...
- Cum si-or fi dat seama? comenteaza baietii.
- Da, a murit dupa ce a trimis un mesaj la ora 12 cu „Cineva ma iubeste”...
- Sau o fi trecut unu pe aici si inca mai avea curent si o fi zis, ia sa-mi incarc eu telefonul...
- Asa ca daca ni se descarca telefoanele, bai, te trimitem pe tine sa stai pe creasta...
- Ia vezi, ma, ca te-ai inrosit si nu am iaurt dupa mine sa te dau diseara...
- Da' avem branza... Avem apa sa il spalam...
- Da, ii facem o frectie cu branza si dupa aia facem un dus...
- Da, ma, mulgem o capra neagra...
- Ca sta aia sa o mulgi tu!

Baietii merg in continuare la refugiul Ascutit, unde vor innopta, iar eu ma intorc la cabana. Apropo de mamici care plimba carucioarele prin Bucegi, pe la 10 seara la cabana ajunge o familie cu o fetita de doar un an si patru luni. Micuta Andreea Ioana a plans un pic si s-a linistit. Oricum, a fost mult mai discreta decat obisnuitele sforaituri de la priciuri.
De dimineata, mananc in graba o omleta si la 7.30 o sterg spre varful Ascutit pentru ca, desi eu imi aduceam aminte ca nu era asa mult de catarat, harta ma contrazice si am ceva de mers. Memoria mea distorsionata retine din prima excursie in Piatra Craiului doar lucrurile frumoase, entuziasmul de a ma catara pe stanci, de a urca si cobori treptele crestei, de a gasi combinatia castigatoare de pasi pentru a te cocotza. Traseul este, insa, mult mai nesuferit si am descoperit ca nu iti poti forta prea mult organismul dincolo de limitele lui, oricat de ambitios ai fi. Am scos pana in Ascutit timpul record de o ora si trei sferturi.
La 9.30 porneam pe traseul de Creasta - aceeasi experienta minunata pe care mi-o aminteam, doar ca acum sunt contra cronometru – din Zarnesti am un tren la 15.30 si inca unul la 17.00. Nu indraznesc sa sper la cel de la 15.30... Primul meu traseu in Crai a durat 12 ore, cu coborare pe la Brusturet – Pestera Dambovicioarei. Dupa ce merseseram in continuu de la 8 dimineata, la 8 seara nimeni nu era dispus sa ne cazeze pentru ca vroiam sa ramanem doar o noapte. Ne-au spus verde in fata – pentru o noapte, nu murdarim asternuturile...
La 12 fara ceva ajung pe Piscul Baciului, punctul cel mai inalt si, dupa un popas alaturi de alti drumeti, ma dau de-a dura (sintagma luata destul de "la propriu" pe o panta cu inclinatie de vreo 70 de grade si grohotis) pe coborarea infernala spre refugiul Grind, timp de o ora. Se putea si mai rau – ultima data cand am coborat, ploua - ceea ce e o situatie vesela: pietrele o iau la vale sub tine, pe iarba aluneci ca pe derdelus. Din fericire, am avut o vreme superba...
De la Grind, intentionez sa o iau prin prapastiile Zarnestilor. Dau peste niste baieti cu bicicletele si ei imi spun ca e cel mai scurt traseu, asa ca o iau la picior. Mai departe, cand nu mai gaseam marcajul, ma intalnesc cu doi baieti care dadeau o tura cu ATV-ul – imi arata drumul si se ofera sa ma duca mai rapid daca ma intalnesc la intoarcere. Mai dau peste un cuplu care se plimba alene pe un camp verde, cu tapetul larg al Craiului pe fundal. Toti se mira ca merg singura pe munte, chiar si un om pe care il intalnesc mai jos, iesind dintr-o gospodarie. Dar e acelasi lucru ca si cand ar fi un baiat, le spun. Pe munti „grei” urca oameni civilizati si daca e sa vina ursul si esti intr-un grup, pericolul e acelasi. Singura smecherie e ca, atunci cand pornesc, eu nu ma gandesc ca mi s-ar putea intampla ceva rau.
In sat, ma ajung din urma baietii cu ATV-urile si ma duc cativa kilometri mai jos, spunandu-mi ca e mai simplu sa iau autobuzul spre Brasov din Moeciu decat sa merg pe traseul pe care il aveam eu stabilit. M-am bazat pe faptul ca ei cunosteau imprejurimile si tocmai cand imi blestemam zilele, ramasa sa merg pe un drum de tara, printr-un sat necunoscut (cica mai aveam 6 km pana la Moeciu), opreste o masina cu un cuplu care mergea la BRASOV! Eram obosita, prafuita, rupta de soare si nu-mi venea sa cred ca zbor pe bancheta din spate a unei masinutze care bubuia de muzica house spre BRASOV! La 16.00 eram in oras, in condtiile in care la 14.30 abia scapasem de drumul forestier si iesisem in sat!
Ii multumesc lui Dumnezeu ca a fost atunci langa mine si le doresc numai bine baietilor cu ATV-urile si cuplului din masina care a aparut "in perfect timing", altfel faceam o mama de insolatie!
La gara, am avut in jumatate de ora un tren spre Bucuresti pe care l-am prins datorita intarzierii de o ora pe care o acumulase pe traseu.
Unul dintre lucrurile pentru care merita sa calatoresti sunt oamenii intalniti si ceea ce inveti despre ei. Am invatat ca, pe parcursul unei calatorii, trebuie sa stii atat sa ai incredere in oameni (pentru ca unii nu vor decat sa te ajute), cat si sa fii suspicios – fiecare, la momentul potrivit. Poate veti spune ca am avut doar noroc, ca puteau sa mi se intample lucruri rele... asa este. Am tras un loz castigator. Am ajuns cu bine acasa, cu picioarele, fata si mainile arse de soare, dar a meritat.

Niciun comentariu:

About

toateBlogurile.ro