Busteni - vf. Omu (2505) - Valea Cerbului - Busteni

Călătoria singur pe munte are un farmec aparte. Se aude liniştea perfectă care te înconjoară de pretutindeni, fâşâitul uşor al vântului... Liniştea, liniştea care îţi intră prin toţi porii, atât de rară încât ai vrea să o poţi înregistra şi să o asculţi pe mp3 player. Doar tu şi munţii, mic, neştiut şi totuşi... acasă.

Prima călătorie pe munte de una singură :). Debarcare în gara Buşteni, după somn furat cu capul pe rucsac. Pas sigur, hotărât până la telecabină, unde coada celor dornici de o "plimbare" până la Babele înconjoara staţia telecabinei. Antrenament la cozi exista... majoritatea celor care de două ore stăteau la rând având peste 40 de ani. "Păi, noi stăm aici de la opt, domnişoară...", îmi spune o doamnă cu pălărie sport şi figură blândă, de mămică. Îmi arunc ochii către colţul clădirii din care pleaca telecabina, înfăşurat de coada iubitorilor de munte fără formă fizică prea bună. "O să urc atunci pe valea Jepilor, nu pot să stau atât la rând... două ore", îi spun. Scot din rucsac un traseu descărcat de pe net, unde scria alb pe negru: Buşteni - Valea Jepilor - Cabana Caraiman, Marcaj: cruce albastra Durata estimativă : 2 h. "Domnişoară, dar nu faceţi două ore... e traseul greu. Şi sunteţi singură? Nu se poate să mergeţi...", intervine un domn care stă la coadă înaintea Mămicii. Cât poate să fie de greu? îi spun Două ore să stau degeaba e mult... Am cartea cu mine, dar nu am venit la munte să fac lectură. "E periculos traseul, eu am făcut cinci ore. Dumneavoastră luaţi-vă o marjă de timp, poate faceţi şapte", apare un alt domn care fusese plecat şi revenise la coadă. Oamenii încep să se întoarcă spre mine, mă măsoară ca pe o ciudăţenie. "Văd ca sunteţi echipată..." Îl rog să îmi compare traseul cu munţii pe care am mai fost eu: Piatra Craiului, Făgăraş... Se opreşte la Piatra Craiului, muntele meu favorit. Deja mi-a stârnit interesul şi sunt gata să merg pe Valea Jepilor numai să văd ce e acolo aşa de fioros. "Dacă vreţi, totuşi, să mergeţi, aşteptaţi un grup care urcă"... Se uită cu toţii cu îngrijorare la mine şi încearcă să mă convingă de dificultatea traseului.

Fenta. "Uitaţi, staţi cu noi şi vă lăsăm să treceţi înainte", găseşte Mămica soluţia. "Da, haideţi, treceţi în rând să nu vă vadă din spate... că nu spun oamenii nimica. Mergeţi cu noi, numai să nu urcaţi pe acolo singură", e de acord şi unul dintre domni. Mă uit cu neîncredere şi cu jenă, oricum, faţă de cei care stătuseră atâta timp la coadă, fără să fiu convinsă... În plus, traseul mi-a stârnit interesul. Trebuie să urc şi pe acolo cândva, îmi spun. "Haideţi, treceţi...", mă trage de mânecă domnul. Între timp, telecabina a venit şi oamenii sunt lăsaţi să intre. "Mergeţi dumneavoastră, haideţi, repede", domnul îmi face loc înainte. Am intrat ultima din serie şi s-a întâmplat atât de repede că abia am avut timp să mă întorc şi să le spun mulţumesc. Am urcat sările cu un sentiment de jenă... că m-am băgat "în faţă" şi, fără să îmi doresc, am reuşit să fentez o coadă de două ore, prin bunăvoinţa unor oameni.

Trenuletz. Telecabina era plină de puşti care strigau: "Gata, vine stâlpul" şi "Încă unul", adaugând câte un "ooooo..." prelung la fiecare trecere de stâlpii de susţinere. Parcă aş fi fost cu trenuleţul.
Cabana Babele e renovată, cu termopane şi perdeluţe şi uşi cu vizor la camere, am văzut eu după ce am deschis o uşă din sala de mese, în căutarea unei toalete. "Da, ce doriţi?" vine după mine o doamnă între două vârste şi înţepată. "Căutam toaleta..." "A, toaleta? Da, trei lei şi vă deschide" şi dă să strige o altă persoană care să îmi deschidă toaleta. "Cum, trei lei?" mă mir şi îi spun că renunţ. Ce mai cabană de munte, gândesc. Afaceri, mai ceva ca în Bucureşti. Înţeleg, să faci afaceri cu cazarea, să pui un preţ mai ridicat că ai termopane şi condiţii bune, dar să faci afaceri cu buda în vârful muntelui? Mă rog...

Traseu. Plec spre vârful Omu, pe platou. Mai sus de Babele, se mai construieşte o cabană. În jurul ei forfotesc muncitori şi mă ajunge din urmă replica: "Ia uitaţi, băi, capra neagră!". Mda...
Să mergem mai departe. Se vede valea, învelită într-o ceaţă dulce. Platoul arată ca un dezordonat şantier de construcţii, cu stâncile lui împrăştiate, mai mari, mai mici, nisip.

Linişte. Minunat. Atâta linişte şi în toată lumea doar sunetul bocancilor şi al răsuflării tale. Îmi vine să mă întind în iarbă, să îmi ţin respiraţia şi să ascult. Pozez floricele, văi glaciare, se aud talăngi de oi care coboară.

Colţii Morarului şi o pajişte cu păpădii. Pe drum, singură, simt că sunt mai aproape de ceea ce sunt eu, de lucrul pentru care sunt făcută şi pe care tot încerc să îl descopăr, ca să mă liniştesc; simt că am un sens. "Ce sens?", gândesc acum, întoarsă în Bucureşti şi cu un ochi mai obiectiv aruncat înapoi. "Să privesc minunile lumii? Sensul că toate astea există ca să le văd eu?!" Mi-aş dori să am un laptop, să pot scrie pe loc.
Depăşesc un grup de spanioli şi români (spaniolii vorbesc destul de bine româneşte), iar mai sus întâlnesc alţi călători. Traseul urcă, nu vreau să mă opresc, mă caţăr pe stânci şi... sus, între pietre, cabana vf. Omu.
Întreb de cazare. 250.000/noapte, la priciuri. Camera curată, cu sobă la mijloc, in care incapeau 30 de persoane, s-a umplut până seara.

Bucsoiu. E 13.00. În continuare, pun ochii pe vârful Bucşoiu. Pe Omu e înnorat, cam ceaţă şi frig. Drumul cu stânci şi grohotiş coboară şi nu prea îmi convine, prin ceaţă nu prea văd încotro merg. Şi dacă merg aşa şi ajung pe vârf, dar nu văd nimic, degeaba.
Mă uit în spate... nori negri peste Omu. Poteca spre Bucşoiu merge pe creastă şi e plăcută. Nu sunt coborâşuri şi urcurşuri care să pună probleme. Jos se vede Buşteniul, strălucind. Ceaţa se mai spulberă, soarele intră şi iese din nori. Sunt singură cu muntele. Singură-singură şi totuşi nu mi-e teamă, sunt liniştită; deşi nu am mai trecut niciodată pe aici, parcă sunt acasă. Am liniştea în jurul meu şi în mine. Ar putea exista o profesie ca asta, pe care să o practic? Ştiu că mă atrage pericolul, provocările de genul urcatului pe munte şi al forţării corpului la balet, la ski... Situaţiile pe muchie...
Trec mai sus de câteva creste pe care îmi propun să le urc la întoarcere, cu mici abateri de la traseu. Pe Bucşoiu întâlnesc primul călător care urcă din Poiana Izvoarelor. Îmi spune că mai jos erau nişte porţiuni cu stânci, unde lanţurile pe care trebuia să te urci erau rupte, de zicea că o să-şi lase oasele pe acolo. Am presupus amandoi că vârful pe care ne aflam era Bucşoiu, deşi nu era nici un indicator. Intenţiona să rămână la Omu şi i-am spus că îl ajung din urmă la cabană. Mai aveam stâncile mele de căţărat, vârfuri de piatră învelite în iarbă, deasupra unei văi verzi, acoperite de abur. Crevase, zăpadă murdară care niciodată nu dispare. Îmi las hainele pe o stâncă şi urc pe alta, vecină. Îl văd pe călător micuţ, în depărtare, pe potecă. Verde, linişte şi soare.
La întoarcere, iau câteva pietre, pentru acasă, prima dată când fac asta de când merg la munte. Călătoria asta e specială. A ieşit soarele şi îmi agăţ hainele de husa aparatului foto.

Seara. La Omu, dau de călătorul de pe Bucşoiu. E din Braşov, casatorit dupa verigheta de pe deget; îmi oferă un măr, îi dau o piersică ambalată în staniol la schimb :). În timp ce mănânc, îmi povesteşte de urşii care vin la Braşov, cum intră în casele oamenilor, cum vin până în centrul oraşului, cum o babă a anunţat poliţia că are un urs polar în casă pentru că ursul care îi intrase în gospodărie îşi băgase botul în făină, cum un pui de urs căzuse într-un tomberon şi nu mai putea ieşi... că nu atacă oamenii decât dacă se simt atacaţi... ei bine, ce ai de făcut, să fluturi un steag alb a pace?
Mă rog... suntem afară, pe "prispă". Alţi băieţi se spală mai încolo. Brrr! Două biciclete meseriaşe stau sprijinite de cabană. A doua zi, aveam să îmi întârzii plecarea tocmai pentru a-i vedea pe biciclişti - un băiat şi o fată - cum pleacă...
Mi se face frig, la un moment dat şi mă refugiez în sacul de dormit. În cabană deja nu mai e lumină şi citesc la lanternă. Băiatul din Braşov mă întreabă de carte. E "Dansatoarea din Izu" a lui Yasunari Kawambata. N-a ajuns să îmi placă decât pe la a treia povestire - Elegie... pe care am citit-o în trenul de întoarcere, spre Bucureşti.
Mai târziu, in "bucatarie" stăm de vorbă despre diverse... serviciu, spitale şi tehnici de dat şpagă, sporturi (îi place înotul, skiul, îi spun de dansul meu, că şi eu înot, că mi-ar plăcea să îmi iau skiuri din Austria), ne contrazicem în legătură cu tehnologia pentru că are un dispreţ pentru computere şi "googăleală", cum îi spune el. Cabaniera aduce la fiecare masă o lumânare la masă înfiptă într-un borcan învelit în staniol. E ca la pomană sau ca în vremea comunismului, glumim.

Băiatul din Braşov are nostalgia cărţilor răsfoite. Crede că noi, ca oameni, suntem aceiaşi prin timp, că doar lumea se schimbă în jurul nostru. Că dragostea e aceeaşi... "Poate dragostea era adevărată atunci când oamenii rămâneau împreună 50 de ani". Îi spun că doi oameni se pot potrivi la un moment dat, dar mai rar toată viaţa şi, dacă rămân împreună e dintr-un compromis pe care oamenii de acum îl acceptă tot mai puţin. "Da, dar acum nu mai e acea stabilitate", spune... Îmi amintesc de propria mea dorinţă de stabilitate pe care am lăsat-o în urmă. "Dar stabilitatea nu e bună, stabilitatea e plafonare" îi argumentez.

Noaptea. E încăpăţânat, nu îl conving de nimic şi pe la 10 mă retrag. Stelele nu se văd prea bine... Încerc să dorm. Camera e plină şi, ca întotdeauna la priciuri, cineva sforăie. Domnul de lângă mine, venit cu fiul său de vreo 12 ani la munte. Altcineva pufăie la fiecare respiraţie. Adevărată simfonie :). Mai târziu, apare un grup care jucase cărţi în bucătărie şi, lângă mine începe chiţăiala. Ies din sac şi mai dau o tură pe afară. Stelele clipesc limpezi, ca nişte ochi strălucitori, deasupra cabanei. Praful alb al Căii Lactee. În stânga, o jumătate de lună roşie a ieşit de după munţi.
Revin şi nu pot adormi decât cu caştile de la mp3 player pe urechi.

De dimineaţă, cineva mă trage de picioare. E 8. Băiatul din Braşov îşi ia la revedere... :) Poate ne mai vedem pe vreun munte, ne spunem...
Mă gândesc că mi-ar plăcea să merg pe Mont Blanc... pe un munte în străinătate...
Sunt aproape ultima care se trezeşte şi chiar ultima care părăseşte cabana. Nu mă grăbesc să plec de pe munte. Pe platou, vântul bate puternic.

Coborârea pe Valea Cerbului durează cam 3-4 ore, conform indicatorului. Eu am făcut 4 ore jumate, superlejer, în zig-zag pe pietriş, din stâncă în stâncă. Pe măsură ce mă adânceam în vale, întâlneam drumeţi urcând. Am făcut un popas pe iarbă, la soare, privind cum munţii rămân sus, cu norii. Un fluture s-a aşezat pe bocancul meu şi s-a lăsat pozat. Printre grupurile de drumeţi, mă întâlnesc şi cu o doamnă solitară. Înainte să o salut, gândesc: "O fi singură? Poate aşa o să fiu şi eu peste ani". E plăcută, tunsă scurt. Vine din Bistriţa şi e, într-adevăr, singură pe munte. Mă serveşte cu chimion cules de ea, îmi povesteşte cum s-a rătăcit în Bucegi, pe negură, cum a văzut ursul pe Furnica - un urs "puştan", după cum spune ea. "Arăta aşa ca un câine, cu un bot lung, ca şi câinele soră-mii şi o blană urâţică. Mi-a fost aşa milă de el, se trântise în iarbă. Am trecut pe lângă el şi am mers înainte". N-o deranjează să călătorească singură. "Dacă te obişnuieşti aşa, e frumos, îşi povesteşti ţie în gând..."
Mai jos, întâlnesc un grup de oameni mai în vârstă şi un domn cu băţ şi jambiere mă întreabă autoritar: "De ce singură pe munte?" Zic: Aşa s-a întâmplat. "E, să nu se mai întâmple. Ursul aude voce de om şi fuge, dar dacă omul merge singur, vine şi trage de rucsac", explică. :)
Merg printre stânci, pajişti verzi înclinate, intru în pădurea bogată, plină de culoare şi ascult sunetele ei. O linişte pătrunsă de un zumzăit micuţ, de pretutindeni şi de foşnetul vântului.
Pe măsură ce cobor, simt cum oraşul mă atrage, reintru în viaţa mea, cu grijile şi gândurile ei. Ies din starea de seninătate, mă las pe mine în urmă şi încep să fac socoteli, să mă gândesc la serviciu, la lecţiile de balet... Drumul forestier maroniu mă duce blând la vale... Nu vreau să cobor, dar nu am încotro.
Ajung la Gura Diham, între maşini parcate pe iarbă, grătare, house şi manele şi o iau spre Buşteni pe drumul prăfuit. Maşinile trec fara nici o grijă, prăfuindu-mă toată, ba chiar un bucureştean nu poate rezista să nu depăşească, tocmai lângă mine...
Sunt obosită, e cald... Mă opresc pe banca de la poartă a unei case. Apare imediat o bătrână super instruită în marketing, gata să îşi vândă oferta de cazare. A insistat atât de mult să intru să îi văd condţiile la camere că m-a enervat şi m-am încăpăţânat să nu merg. Am luat, totuşi, numărul de telefon. La final, mi-a spus, dezamăgită: "E, nu eşti amatoare. Ai luat numărul de telefon aşa, de sanchi". Na, poftim.

Buşteni. Trenul personal pleacă peste jumătate de oră. Cald, grozav de cald. În gară, mă întâlnesc cu un tip care dormise şi el la Omu cu o noapte înainte. Zâmbesc a recunoaştere. "Gata?" mă întreabă. "Da. Şi voi?" "Într-un final", vine răspunsul. Pleacă după bilete.
Lumea de pe munte rămâne îndepărtată, topită de căldura din oraş. Stând pe rucsac în gară, am sentimentul unei neîmpliniri. Că am căutat ceva şi nu am găsit, că plec fără acel ceva şi că va trebui să mă întorc pentru el...
Sunt tare obosită, nu reuşesc să dorm, citesc cartea mea cu povestiri japoneze, dar ameţesc de oboseală şi căldură. Din fericire, trenul nu are întârziere. În Bucureşti, adorm în metrou cu capul pe rucsac.