Povestea lui Virgil Gălățanu care mi-a confirmat că-i așa! http://www.ziarulderoman.ro/50084/romanul-care-a-vazut-mai-multe-tari-decat-ceausescu/

Deci e adevărat! E așa cum am crezut eu. Dacă îți dorești să călătorești, să ajungi undeva, departe, e suficient să ieși în fața blocului și să o apuci pe un drum. Cu atâția bani câți ai în buzunar.

Simțeam eu că așa e și simțeam că – dacă tot cred în asta – la un moment dat va trebui să o dovedesc, nu doar să dau din gură. Uite că a dovedit-o Virgil Gălățanu.

E adevărat, e nevoie de o hotărâre de nepătruns... dar faza cu nebunii ăștia e că ei știu acolo, înăuntrul lor că vor reuși... chiar dacă ceilalți nu înțeleg cum și pun tot felul de întrebări raționale și îndreptățite (ce-o să mănânci, de unde o să ai bani dacă te îmbolnăvești?)... Ei știu. Ei se văd trecând granițe, pedalând, mergând, vorbind... Se văd și totul devine real pentru că noi suntem realitatea. Și pentru că altă cale nu există decât să te gândești mereu dacă s-ar fi putut...

Trebuie să îți asumi drumul – mai bun, mai greu, mai fără întoarcere și faptul că în urmă vor fi mereu oameni îngrijorați pentru tine, oameni cărora le e dor. Dar există o altă cale? în definitiv, toți murim, dar...  Câtă înțelepciune trebuie să fi strâns omul ăsta de pe drum... de pe drumurile prăfoase, sărace...

Când merg cu bicicleta am sentimentul că sunt într-o casă uriașă, cu tavanul de cer, cu pereții de arbori... mai mult decât văd locuri, le simt... peisajul trece prin mine, cu mirosurile lui, cu vântul, cu sunetele. Nu sunt despărțită prin nimic de drumul meu. Și de fiecare dată îmi vine în minte – e fantastic că sunt vie, că sunt pe acest pământ, că sunt adevărată... și mă gândesc dacă nu s-ar putea să călătoresc așa la nesfârșit...

Uite că s-ar putea.