Funerals in Tana Toraja

In Indonezia timpul are o valoare relativa: traditii de acum sute de ani sunt pastrate pana acum, iar ceremoniile se desfasoara in acelasi fel cum le-ar fi facut stramosii.
In Tana Toraja, mortii se ingroapa cu doua ceremonii - una in spiritul credintei locale, cu accente animiste, cea de-a doua, crestina.
Ceremonia traditionala e un adevarat masacru - se taie pana la 50 de tauri si mult mai multi porci (fiecare familie aduce cate un porc care este taiat si preparat, apoi se imparte invitatilor). La o astfel de adunare vin pana la 1.000 de oameni, in functie de familie (pentru una modesta, cam 300), pentru ca se aduna toate rudele care locuiesc in diverse alte insule din Indonezia. Corpul decedatului este pastrat in casa si tratat ca o persoana vie, doar adormita, pana cand totul este pregatit pentru ceremonia de inmormantare si toata lumea poate veni sa il vada ultima data.
Este foarte important ca totul sa se desfasoare cum trebuie, sa fie omorate suficiente animale (sufletele animalelor ajuta sufletul decedatului sa treaca podul spre celalalta lume) pentru ca altfel sufletul decedatului se intoarce in sat si creeaza neplaceri familiei...
O astfel de ceremonie da indigestie doar privind-o iubitorilor de animale. ONG - urile pentru protectia animalelor nu prea au ce face si, oricum, in Indonezia sunt preocupate mai mult de specii de primate si broaste testoase

Complexul bule

Culoarea pielii e in Indonezia bijuteria numarul unu. Toate cremele din superamarketuri sunt pentru albitul pielii (ba se gaseste chiar si ceai pentru albit pielea), indonezienii se imbraca pana in dinti de teama soarelui care ii va bronza si isi compara constant intre ei nuanta bruna a pielii. Cei mai negriciosi sunt ironizati, cei mai deschisi la culoare, admirati. "Gosia hitam!" exclama colega dayak a Gosiei si isi apropie pielea pentru comparatie. Dayacii se bucura de una dintre cele mai deschise nuante de piele din Indonezia, javanezii se resemneaza la culoarea lor intunecata.
Cu obisnuita nemultumire umana care te face sa iti doresti ceea ce nu ai, indonezienii isi slutesc farmecul lor de papusi brune cu zambet sclipitor, acoperindu-si fata cu creme albe care le dau un aspect tribal...
Nu as merge atat de departe incat sa-i numesc rasisti... e doar o chestiune de gust, de estetica...
Nici nasul lor mic, delicat nu le convine. In schimb, sunt morti de admiratie dupa nasul meu care iese cu tupeu la inaintare... asa ca intorc capetele pe strada, de pe motocicleta sau din masina si striga "cantik!" (frumoasa!)

Tana Toraja

Destinatia noastra in Sulawesi e inconjurata de munti si renumita pentru ritualurile funerare.
Oamenii Toraja isi aseaza mortii in grote sapate in stanca si sculpteaza efigii ale decedatilor. Ei cred ca mortii pot lua cu ei diverse lucruri si ca animalele pe care le-au detinut in timpul vietii trebuie sa isi urmeze stapanii dincolo.
Sculptura in lemn, diverse impletituri si bijuterii din margele colorate reprezinta arta Toraja.
Principala atractie sunt, fireste, inmormantarile, asa ca glumim, macabru, in spiritul locului, sperand sa fim martorii unei astfel de ceremonii.
In spririt turistic, Toraja fac doua inmormantari - una imediat dupa moarte si cea de-a doua in lunile Iulie - August, cand este plin sezon.

Spre Sulawesi

Ne inghesium intr-o Honda Kijang zece oameni, inclusiv soferul. Doi pe locul de langa sofer, patru la mijloc si inca trei pe locurile din spate pentru o calatorie de trei ore spre Balikpapan, orasul port de unde pleaca vaporul nostru spre Sulawesi.
Nimeni nu se grabeste nicaieri, firesc, Indonezia e tara fericita in care oamenii refuza sa se streseze si continua sa isi repete "tidak apa-apa" (nici o problema) ca o mantra pana ajung sa creada cu convingere. Gasirea combinatiei norocoase in asezarea bagajelor in spate e un spectacol amuzant pentru bule - indonezienii calatoresc cu bagaje inimaginabil de mari si multa, multa mancare (una dintre placerile vietii lor), precum si farfurii, pahare...
O data ce reusim sa plecam, o surpriza placuta vine din partea muzicii - Scorpions?! Nu ne vine sa credem dupa atata siroposenie indoneziana (pop rockul lor e un gen miorlait, bun pentru coloana sonora a telenovelelor, despre dragoste si inimi frante).

Impachetati strans (eu sunt lipita de fereastra intr-o margine), reusim sa ajungem in portul Balikpapan, unde aflam ca vasul nostru nu pleaca la 11 noaptea, ci abia la 1... asa ca avem de asteptat. Dam o tura prin portul invaluit in fumul dens al gratarelor cu sate (frigarui din pui) sau ikan bakar (peste fript), cu ceata de curiosi dupa noi - fiecare tine sa ne intrebe personal de unde suntem, ce avem de gand sa facem, ce varsta avem si daca avem prieten... asa ca sa porti aceeasi conversatie de zeci de ori pe zi te poate scoate cu usurinta din minti atunci cand calatoresti.

Unul dintre interlocutorii nostri, Afrim, ne spune ca in Tana Toraja (destinatia noastra in Sulawesi) a vazut cu ochii lui oameni morti mergand deasupra pamantului si o spune cu atata convingere (nu e primul) ca iti vine sa il crezi. Afrim are o nevasta si e in tatonari cu cea de-a doua... ne repeta ca el nu e om rau, dar ca nu are bani pentru a doua nevasta, asa ca o sa o pastreze doar ca amanta... Cele doua nu se inteleg, din fericire locuiesc la sute de km distanta (avantajul unei tari asa intinse). Totusi, Afrim clatina nemultumit din cap si spune ca abia trei neveste sunt "cukup" (destul).

Vaporul nostru e imens, ne aminteste de Titanic... din pacate, noi suntem ca di Caprio, in mizerabila clasa economica... Inainte ca pasagerii sa coboare de pe vas in Balikpapan, inauntru navaleste o ceata de carausi zgomotosi care se imbrancesc si alearga in cautare de clienti. La coborare, in Pare-Pare (Sulawesi) aveam sa vedem acelasi spectacol, doar ca din interior - pasagerii fac culoar, ferindu-se de urgia zgomotoasa a carausilor care zbiara si isi fac loc cu coatele.

In timpul noptii - un incident stupid in care doi tinerei au incercat sa ma lase fara geanta in timp ce dormeam. Norocul meu ca un spiridus prietenos mi-a soptit la ureche inainte de a adormi sa scot banii de acolo si sa deschid ochii in momentul in care intrau in toaleta cu geanta mea... Probabil nu se asteptau sa vin dupa ei, ba sa ii mai si fugaresc pana jos - unde i-am pierdut (fireste, nimeni nu s-a deranjat sa ii opreasca, era 4 dimineata). Cand m-am intors, geanta era tot in toaleta, camera era la locul ei, telefonul la fel, iar banii erau la mine, asa ca "tidak apa-apa". Tipul de la securitate s-a plimbat un pic cu mine poate ii recunosc printre pasageri, dar era atat de fara chef si pacifist incat am lasat-o balta...

Printre placerile indonezienilor se numara si datul zvonurilor mai departe. Orice subiect e bun de barfa si e cu atat mai delicios cand sunt si niste bule la mijloc, asa ca a doua zi tot vaporul stia de incidentul meu.

Indonezia plaseaza reflectoarele ei admirative asupra oamenilor albi, astfel incat tot ceea ce spun, fac sau mananca bule trece din vorba in vorba, de la om la om, mai ales cand indonezienii mor de plictiseala pe vapor si cea mai tare distractie este sa ii intrebe pe bule de sute de ori aceleasi lucruri si apoi sa comenteze intre ei, dand mai departe informatia.

Desigur, a fi bule are si avantaje - de multe ori am primit ajutor sau tratament special datorita atasamentului lor fata de pielea alba.

Kutai National Park, Kalimantan

Mama urangutan cu bebelus













Wild forest














Lady orangutan














Liana




















Animalutze in jungla











Resedinta tarantulei. La momentul vizitei, dormea inauntru














photos by Gosia

Derawan, ireal...

Derawan este imaginea tipica la care oamenii se gandesc cand cineva pronunta "Indonezia" - apa turquoise, palmieri, liniste...
Mi se pare incredibil ca asa ceva exista in realitate, fara filtre de culoare, fara prelucrari pentru tv... Derawan are in corp linistea fericirii, un drog care te fura de la prima privire inspre pasarelele lungi de lemn care patrund in apa limpede. Poti da ocol insulei intr-o ora, casele sunt impodobite cu flori colorate, din cer te privesc palmieri asa cum vezi doar in cartile postale sau ghidurile de calatorie.
Primul meu gand a fost ca este un loc minunat unde sa te intorci la finalul vietii. Am petrecut in Derawan doar o zi si jumatate, suficient cat sa imi lase impresia ca este un loc la capatul lumii, la granita spre o alta lume...

Noaptea, plimbandu-ma pe plaja, cu intunericul in fata, am senzatia ca pasesc spre o alta lume, spre infinit, spre Nimic. Pasarela de lemn ne duce adanc in aerul de mare, in muzica fosnitoare, sub cerul care se deschide ca o harta, ca o coala de hartie, un planetariu real. Nimic nu mai conteaza deja, ce am trait, ce voi trai, sub infinitul care iti ia mintile. In departare, furtuna lumineaza norii stransi la orizont, dezvaluind castele fantomatice.

Derawan are harul de a-ti concentra toate gandurile in momentul prezent, ceea ce putine destinatii de vacanta au talentul de a face. Snorkellingul e o alta activitate construita din placerea pura a privirii. Nimic nu mai ramane in lume decat ochii care privesc in jos, spre fascinanta lume subacvatica. Inoti alaturi de testoase si pesti colorati, corali... surprinzator ca nu e un documentar tv, ci exact ceea ce vezi cu ochii tai.

Pentru calatorii fara bani, parte din experienta Derawan este insusi drumul spre acest loc de vis care dureaza cam 20 de ore cu autobuzul si e un adevarat infern. Aproximativ 15 ore petrecute intr-un autobuz gata de sa se dezintegreze pe un drum semi-asfaltat si de-a dreptul forestier pe alocuri... Am fost curioase sa vedem celebrul drum, desi la intoarcere am fi dat orice sa avem bani pentru biletul de avion...

Pulau Derawan - insula paradis

Rasarit in Pulau Derawan - cer imens, arhitectra impresionanta a norilor













Apa turquoise, palmieri uriasi - imaginea de legenda a Indoneziei




Mare parte din experienta "Pulau Derawan" pentru calatorii fara multi bani este drumul cu autobuzul pana acolo - 20 de ore - timp in care ti se rearanjeaza organele interne...






photos by Gosia

Loksado foto

Sungai Amandit (Sungai=fluviu)















Padurea...












Libelula rosiatica

















Air terjun = cascada














Altar Dayak

Banjarmasin foto

Cotlon in Banjarmasin





















Femei vanzand flori pentru ofrande

Rascruce dupa Loksado

Ca orice calatorie si aceasta are momentele ei in care totul merge foarte lent, impotmolit. Presiunea psihica atunci cand calatoresti singura, mai ales ca fata, prin Indonezia, este imensa. La fiecare pas, esti atractia publicului, cuvantul bule e peste tot, toata lumea iti studiaza gesturile, fata, ba mai si comenteaza cu privire la ceea ce faci, la ceea ce mananci, la ceea ce cumperi. Mai ales cand esti intr-un mic orasel de tranzit (Kandangan) in care nu ai ce sa faci pentru aproape o zi intreaga... Apropourile masculine nu se compara cu ceea ce avem in Romania, totusi exista si uneori iti vine sa-i imbrancesti pe toti deoparte, sa te lase in pace...
Solutia mea a fost sa ma ascund intr-un net cafe... si sa imi amintesc de padurea din Loksado, un satuc la marginea junglei, cu poduri suspendate deasupra unui rau in care toata lumea inoata, pescuieste, se spala si face caca. In Loksado, pentru "straini" exista un alt cuvant - "Turis". E numele cu care timp de doua zile m-au strigat copii din zona, tinandu-se tot timpul dupa mine.
Padurea e fantastica - puternica, salbatica, zbarlita in toate partile de bambusi, palmieri. Din loc in loc arborii de cauciuc sunt crestati, iar lichidul se strange intr-o jumatate de nuca de cocos.
Vietati incredibil de colorate misuna prin aceasta padure - fluturi imensi, negri, cu model de un turquoise viu sau verde, libelule svelte cu corpul rosu... Cascada e dincolo de un sat dayak, insa singurul elememt traditional pe care l-am putut vedea a fost locul unde isi tin, se pare, ceremoniile... in rest, case normale, cu antena parabolica si motocicleta la intrare... Profesorul de la scoala din sat imi spune ca Dayacii vin doar de doua ori pe an sa isi sustina ceremoniile, in rest traiesc in jungla si migreaza in fiecare an din loc in loc, construind noi case in padure.

Banjarmasin - Venezia Kalimantanului

Banjarmasin, poetic denumit "Orasul celor o mie de rauri" e o venezie in mizerie, un ghem de canale cu apa galbuie si maghernite proptite deasupra apei pe stalpi care zici ca stau sa cada, pe sub care colcaie sobolani cat puii de pisica.
Cele doua malluri ale orasului sunt pustii - doar eu si vanzatorii si nicaieri nu scap de aceleasi intrebari care devin obositoare, la fiecare pas: "De unde sunt, cati ani am, unde ma duc?"
Dincolo de farmecul de maghernita mizera si de oras al luntrelor, in Banjarmasin am cunoscut niste oameni minunati - familia la care am stat - Keluarga Beruang (familia de ursi), cum ii place Lalei sa ii spuna.
Impreuna cu ei am fost la Martapura, unde e de vizitat un complex comercial plin cu bijuterii. Oraselul aflat la 40 de km de Banjarmasin e renumit pentru productia de bijuterii cu pietre pretioase si diamante; in apropiere se afla cateva exploatari de acest gen.
Politistii, prietenii mei din calatorii, s-au interesat pentru mine in legatura cu o barca spre Negara, mirandu-se de intentiile mele curajoase. Si sa nu uit de echipa simpatica din supermarket care mi-a ajustat cu foarfeca cerceii pentru a ajunge la dimensiunea pe care mi-o doream (kecil, kecil-mici, mici), de fata care a vrut sa imi dea cerceii ei cand colegii pareau sa nu se descurce prea bine sa scoata la lumina noul design.
Cum pentru o calatorie cu barca mai trebuia sa pierd o zi in Banjarmasin, am decis sa plec cu autobuzul spre Loksado, orasel unde ma astept sa gasesc jungla si cascade...