Planând de pe Țuțuiatu, trecând peste Lethe

08.05 – plecare Cetățuia – 09.40 – vf. Țuțuiatu (467m), Cetățuia 14.45 (recuperare bicicletă) – Zaclău Bac 17.30 – spre Galați 19.00. The End :(

Traseu de bicicleta 1919057 - powered by Bikemap 

Se merge doar prin pădure – cărări abia bătute, copaci care se apleacă formând bolte, iarbă înaltă. Umiditate ca-n Indonezia. Urci acompaniat de roiuri de muște care fac tot posibilul să-ți intre în ochi.

 Marcajul e rar, așa că, de multe ori, cu ochii la ramurile copacilor sau la insecte ajungeam să mă întreb dacă mai sunt pe traseu. La o bifurcație, mă ajunge din urmă o mașină de teren. Nu vreau să stau la discuții, dar e omul de la Administrația Parcului care îmi oferă o hartă (pe care o am și eu) și îmi spune că drumul nu-i pe acolo, arătându-mi o plăcuță cu traseele, ruginită și cocoțată într-un copac, aproape invizibilă.

Poate chiar am un înger păzitor al călătoriilor...

Sus, pe venerabilul Țuțuiatu, la doar 467 m, ți se taie răsuflarea. Încă un pas și urmează să-ți iei zborul. Toate

zările sunt deschise – planezi... 

Sufletul meu e liniștit când călătoresc, când sunt în natură, când merg, merg – mai departe, mai departe. Uneori nu mă gândesc la nimic și doar deschid ochii. E uimitor că așa ceva există, e incredibil că trăim în această lume, că lucrurile astea sunt pentru toți – dealurile astea line, parcelele netede colorate în verde sau galben, ca și cum ai călători printr-o vedere care se trimite din vacanță, printr-un screen saver sau un desktop background, doar că totul e real.

Când faci o călătorie solicitantă fizic realizezi cine ești, de fapt - un om. Esența ta. Pur și simplu, te întorci la nucleul tău, la bazele tale solide pe care se sprijină toate tinichelele inventate de civilizație. Te dezbraci de tot ce nu e al tău, de tot ce e dresajul societății – nu mai ești nici avocat, nici tată sau fiică, nici bogat sau sărac. Ești un corp care trece prin natură.

Îți dai seama de valoarea vântului, a umbrei, a apei reci, din pământ, care te satură. Treci pantele care ți se împotrivesc, apoi te bucuri de coborâri, zburând la vale. Suntem parte din lumea asta, funcționăm după aceleași reguli ca și natura și tot ce trebuie să știm pentru a fi fericiți e în natură. Aroganța nu-și are rostul. Cum poți fi arogant când un simplu deal, o piatră sau un pas greșit te-ar putea opri?

Grăbindu-se spre casă

 Ultima parte a călătoriei a fost o continuă luptă cu vântul. Teren arid, sate sărace, drum crăpat, ca în deșert. Mă apropii de Galați, de final, și mă întristez.  Vreau să scriu, înainte de a trece malul Dunării, ca și cum aș trece un fel de apa Lethe și aș putea uita tot. Pe măsură ce mă întorc acasă, am senzația că mi se pune o ceață pe gânduri, că mă întunec. Atât de luminoasă eram de dimineață. Nu pot să trec Dunărea până nu pun punct acestei călătorii atât de frumoase. Vreau să rămân, să mai aud fâșâitul verii. Mă opresc pe malul celălalt și scriu.

Castrul roman de la Dinogetia unde, cand eram mica, planuiam expeditii

Nu caut drumuri pentru sport sau pentru peisaje, ci, în primul rând, pentru experiența de viață, pentru oameni, pentru confruntarea cu mine insămi, pentru gândurile pe care le gândesc în călătorie.

The End - Galati

De ce vor oamenii să ajute călătorii? Sunt ca un fel de soli ai viselor? Ca și cum mergând până la capătul călătoriei, împlinesc un vis și pentru cel care îi ajută? „Să vă amintiți când o să fiți bătrână că ați trecut pe aici”, mi-a spus Gheorghe.

Ziua 3 – Montagne russe. Salvată de clopoțel

07.00 – Plecare de la tanti Mariana, Babadag – 08.30 – mic-dejun Mânăstirea Uspenia Slava Rusă (ou și ardei de la tanti Mariana, pe iarbă, lângă râul care trece prin curtea mânăstirii) – 10.00 – Slava Cercheză – 10.30 – Ciucurova – popas Cerbul – Atmagea (sat mic pe un deal, urmat de urcușuri groaznice și coborâri extraordinare) – 13.30 – Horia (iaurt și discuție cu Gheorghe) – Balabancea – Hamcearca – 15.00 – plecare din Nifon – 16.30 – Cetățuia, întâlnire cu Vlad și Dana. 

Traseu de bicicleta 1919010 - powered by Bikemap 

- În Slava Cercheză toată lumea vorbește rusește. La magazinul satului, o lipoveancă blondă, cu ochii verzi mă întreabă din nou dacă nu mi-e frică să merg singură și o bătrânică îmi spune că ea n-a ajuns niciodată până la Galați, doar până la Brăila, mai demult.
- Pantele dinainte de Horia sunt de neuitat. Căldura mă topește, merg și pe lângă bicicletă. La un moment dat, trebuie să mă opresc. Am ambiție când e vorba de efortul fizic. Știu că pot mai mult decât cred, dar e bine să nu-mi fac planuri. Nu gândesc și merg înainte. Întotdeauna am scos timp bun așa. Răsplata e pe măsură: sunt singură pe niște tobogane de șosea cu asfalt impecabil și îmi dau drumul la vale, unde se văd casele din Horia.
- Poposesc la magazinul satului să arunc un ochi pe hartă și să mănânc ceva. Cum stau așa, cu harta întinsă, plănuind să o iau spre Mircea Vodă… „Dacă-mi permiteți, 300 de metri mai încolo e indicator spre Barabancea și de acolo drumul duce direct spre Nifon și Parcul Național Munții Măcin”. E un tip cam de vârsta mea, cu soția. „N-are rost să mergeți pe la Mircea Vodă – e drum național și nu vedeți nimic, prin partea cealaltă e frumos”. L-am ascultat și drumul a fost extraordinar. Când călătoresc – oare se schimbă ceva în aura mea, se deschide un canal în plus al minții, ca o busolă care găsește ușor drumul sau așa se întâmplă întotdeauna când cineva ajunge la locul lui? Altfel cum de am dat peste tanti Mariana care mi-a dat și casă şi masă, peste Sabina şi peste tipul acesta care a venit la magazin tocmai când eram gata să merg pe un drum „greșit”?

Gheorghe

La magazin, în Horia, un puști blond, cu ochi albaștri, bronzat și cu o șapcă pe cap mă abordează direct:

-Ai un leu?
Am, scot portofelul și îi dau.
-Da mie nu-mi dați? sare prietenul lui.
- Ei… nu-mi place că cereți.
-Haideți, doamna… cel mic vede că nu primește nimic și o șterge cu bicicleta.
-S-a supărat că ție ți-am dat bani și lui nu…, zic eu.
-Nuuu… el are bani.
-Cum te cheamă?
-Gheorghe.
-Purtătorul de biruință, nu?
-Da.
-Mi se pare nașpa să cereți așa bani la oameni.
-Mie mi se pare nașpa să călătorești singur. Nu se ia nimeni de dvs, nici un boschetar?
-Nu.
-Nu-i băgați în seamă, de-asta…
Tace o vreme.
-Uitați. Și îmi arată un fel de pătrat de plastic transparent.
-Ce e asta?
-De la o iconiță. V-o dau dvs. Să vă amintiți că ați trecut pe aici când o să fiți bătrână.
-Da’ ție nu-ți trebuie?
-Nu… v-o dau dvs.
Spun că mă duc să-mi cumpăr apă.
-Vă iau eu apă de la izvor, de la Primărie. Stați aici, că vin imediat.
Intru în magazin și cumpăr un Snickers. La ieșire, îl găsesc stând jos și sticla de apă așezată mai încolo. Îi întind ciocolata. Se uită la ea înainte s-o ia.
-Ce-i asta?
-Pentru tine.
-Și dvs? Trebuie să mâncați pe drum.
-Am mâncare. Tu mi-ai dat asta, eu ți-am dat ciocolată. Am făcut un schimb.
O ia și citește ce scrie pe ea – e în română și în engleză, spune.
-Ce dragi sunt unii oameni… poți să te înțelegi cu ei și alții sunt atât de proști, idioți și handicapați, nici nu poți să vorbești cu ei.
E un copil serios. Nu a zâmbit cât timp am vorbit.

Tatăl din Nifon

Nifonul e pustiu. N-am pe cine să întreb câți km mai am până la Cetățuia. Aproape de ieșirea din sat, zăresc prin gard un om trebăluind prin curte. Casa prost întreținută, curtea murdară prin care se alergau doi copii blonzi, gemeni – murdari și aproape goi. „Ni i-a lăsat maică-sa de când aveau opt luni. Muncește în Italia”.

Omul e sfătos, vorbește ca un tată. Are și un băiat de vreo 14-15 ani, cu mult zâmbet în ochi și bine crescut.
„Să nu vă îndepărtați (cu pluralul politeții, la marginea unui sat din Dobrogea) prea mult de Țuțuiatu, în stânga, că sunt vipere. Și, data viitoare nu plecați neînsoțită. Sau... și face un gest către șold... un cuțitaș, pentru autoapărare. Nu să le faceți rău, da’ numa’ o zgârietură, la picior, la umăr. Să știe că nu trebuie să se apropie.” Băiatul lui sare:  „Câți ani aveți?” Mint și spun 21 pentru că deja le spusesem că sunt la facultate în București. „A, păi aveți permis de port-armă.” Îmi place să stau de vorbă cu ei, dar se simt obligați: „Cu ce să vă servesc? O cafea?” Are degetele noduroase și lungi, de pădurar și arătătorul de la dreapta i-a fost tăiat.

La iesire din Nifon

Parcul Național Munții Măcin își merită numele. Din Nifon până la Cetățuia – astfalt impecabil, drumuri pustii – m-a depășit o singură mașină. Cetățuia are 2-3 gospodării și o terasă improvizată de niște nostalgici ai pădurii, refugiați de la oraș, așa că am ascultat Iris toată seara. Duș - aproape pe întuneric, la fântâna din apropierea terasei, străduindu-mă să mă și spăl, să rămân și oarecum îmbrăcată.

Parcul National Muntii Macin

Bau-Bau!

Boschetarul a devenit un fel de Bau-Bau pentru o femeie care călătorește singură. Personal, n-am întîlnit nici unul să umble liber prin sate.
„Nu-i cunoști pe ăștia de-aici. Păi ăștia intră peste tine să te fută în casă. Dacă puneai cortu acolo jos la Gogu erai moartă”, mi-a zis tanti Mariana. Tot ea: „Nu ți-e frică să mergi prin pădure spre Slava Rusă? E plină de boschetari, să ai grijă”.

Tanti Mariana e foarte superstițioasă. Am dormit cam iepurește la ea, așa că eram cu o geană deschisă când a venit în toiul nopții să mă trezească să ascult o pasăre care-i mai cântase la geam și în noaptea de dinainte. Ei i se părea că plânge. „Ce-o fi? Ți-a murit cineva în familie? E cineva bolnav?” Chiuia enervant, într-adevăr, și mult – cam vreo oră, dar nu părea plânset.

Nu e deloc util să te iei după semne într-o călătorie. Cred că îți programezi mintea pentru ceva negativ (oamenii caută, în general, semnele negative pentru a se pregăti pentru ce-i rău). Sunt o mulțime de păsări moarte pe șosea. Una a fost lovită de parbrizul unei mașini chiar înainte să ajung eu la cetatea Enisala. Am oprit bicicleta și m-am întors până la ea. Era albă pe piept, cu puf delicat. Am ridicat-o de aripi și i s-au desfăcut, inerte. Am pus-o în iarbă – măcar să nu mai fie stâlcită de roțile altor mașini. Dacă le-aș fi povestit, ce materie pentru interpretat ar mai fi găsit Sabina și tanti Mariana. Și-apoi nu suntem noi, oamenii,cam aroganți, nu avem prea multe pretenții când ne imaginăm că am putea înțelege ghemul de destine al Universului? Oricum, planurile lui sunt în permanentă schimbare…

Pădurea către Slava Rusă e, într-adevăr, dubioasă. Drumul – foarte prost, asfalt plin de gropi. Mă depășește, chiar la început, un tractor și apoi o camionetă… și atât. Peste tot – urme de boschetar: haine aruncate, sticle. E umezeală, un roi de muște mici încearcă să-mi intre în ochi. Le văd, balansând în sus și în jos în timp ce transpir urcând panta în pedale.

Borcanul cu miere dăruit de tanti Mariana zăngăne la fiecare piatră din suportul pentru bidon, așa că e imposibil să trec neobservată. Încerc să-mi ciulesc urechea la zgomotele pădurii. N-a fost nimeni și, când am ieșit în luminiș, m-a primit un lan de floarea soarelui peste care plutea încă un abur rece.

În pădurea asta am simțit ce rău e să-ți fie frică. E un sentiment irațional, ca ceva care nu-i al tău și care încearcă să te conducă, ceva pe care nu te poți baza pentru o decizie rațională. După ce le-am ascultat pe Sabina și pe tanti Mariana toată seara, aproape aveam de gând să iau drumul ocolitor și să abandonez pădurea.

 La Slava Rusă merg încă 3 km până la Mânăstirea Uspenia, de călugări, unde mă gândisem să dorm noaptea trecută. Drumul e bun, încărcat de verdeață, curtea mânăstirii e pustie. Toți călugării sunt la slujbă – intru pe furiș înăuntru și ascult cuvintele îngrămădite, fără sens pentru mine. Afară, pe o buturugă, se odihnește o sticlă goală de bere.

Chilie

Pe furis...

Babadag – estul sălbatic. Tanti Mariana, Sabina și discuții mistice (ziua 2, spre final...)

Babadag (16.00 – Geamia. Muzeul de Artă Orientală. Abandonez ideea de a mai ajunge la Slava Rusă astăzi și caut cazare) – 16.30 (cazare la tanti Mariana)

- Babadag – plin de indicatoare cu puncte de interes turistic – Geamia, mormântul unui „bey”, Muzeul de Artă Orientală. Localnicii habar n-au cam ce conține muzeul, dar prea sună bine „Muzeul de Artă Orientală Babadag”, așa că decid să dau de el… E cu lacătul pe ușă, într-o casă cu pridvor. La Geamie am mai mult noroc – e autentică, pe ușă anunțurile sunt scrise în turcește și e înconjurată de o grădină care îmi amintește de Istanbul. În curte, întreb un bărbat care-i drumul spre Slava Rusă. Mă privește ciudat… o femeie care călătorește singură, cu bagajul pe bicicletă. Îi și traduce unui turc mai în vârstă care nu vorbește românește.

- E 4 după-amiaza. Deși mi-am propus să nu pedalez decât dimineața și seara, n-am avut răbdare să stau degeaba la orele cu arșiță. Până la Slava Rusă mai sunt 7 km. Încerc să merg mai departe, să înnoptez acolo, dar am picioarele moi, simt că nu mă mai ascultă. Trebuie să renunț și să caut cazare în Babadag.

- Unii îmi sugerează popasul „La iepurași (mmm…). Alții spun că proprietarul (mahăr local) nu m-ar primi cu cortul pentru că vrea să-și „dea” camerele la căsuțe. Fac o încercare la o casă în fața căreia stă o femeie cam brunetă. Îi spun ce vreau și se uită lung la mine. Fata de la bar îmi zice: „doar să mai întrebați la oameni”. Așa am ajuns la tanti Mariana. Văd o casă cu o curte mare, în pantă, chiar la șosea, cu de toate – porumb, roșii, dovlecei. Urc pe cărarea care trece prin porumb. Mă uit în curtea de lângă casă. E toată plină cu piatră și beton – n-am unde să pun cortul. Două femei stau mai departe la o masă sub viță. Dau să mă întorc, să plec – n-are rost să mai întreb, dar m-au văzut și mă strigă.

-Credeam că mă puteți ajuta, dar îmi dau seama că nu puteți
-Spune ce vrei, poate că pot, se aude vocea unei femei, îngroșată de fumat
-Eu nu cred că puteți. Fac un circuit prin Dobrogea, în seara asta trebuia să ajung să dorm la Mânăstirea din Slava Rusă, dar sunt obosită și nu mai pot continua.  
-Păi dormi la mine în casă. Gata, s-a rezolvat. Vezi, dacă nu spui.
-N-aș vrea să vă deranjez… bat în retragere din cauza vocii groase, de bărbat, transformată de miile de pachete de țigări care-i atârnă de corzile vocale și din cauză că intuiesc că tanti Mariana e genul de om pe care în mod normal l-aș evita, dar nu mai am încotro.
-Păi ce să mă deranjezi, că eu sunt singură.
- E un om bun și eu am învățat să fiu mai deschisă către tipuri diferite de oameni. În plus, eram oaspetele ei și nu prea aveam ce să fac. Tanti Mariana fumează ca un turc, e disperată când rămâne fără țigări și are unul dintre limbajele cele mai șanțo-file din câte am auzit („așa sunt eu, mai de gașcă). După ce mi-am tras sufletul:

-Ți-e foame?
-Nu… am mâncat înainte de Babadag…
-Vrei să te speli?
-Da, aș vrea…
-Bine, uite, ia ligheanul de acolo, umple-l cu apă și să te duci în casă să te speli. Îți dau prosop…
-Nu vă deranjați, am și eu prosop și săpun.
Tanti Mariana apăruse cu prosop și gel de duș…
-Nu, serios, am și eu… Nu-i nevoie…
-Ia, fă, pizdă și spală-te! (spus nu cu răutate, dar cu fermitate, ca să mă convingă)
N-am ce face, râd și intru să mă spăl.

- După „duș”: „Ei, ești obosită sau mergem vagaboande prin sat?” „Mergem”, îi spun. Aveam să o cunosc pe una dintre vecinele ei - o batranica chinuita și pe Sabina, una bucata intelectuala si filosoafa locala.

- Tanti Mariana are cinci băieți, toți plecați la muncă în Italia. Până seara, am aflat povestea fiecăruia – care e căsătorit, care urmează, care așteaptă un copil, pe care ar fi bine să-l cunosc și eu („că nimic în viață nu e întâmplător… tu erai pisica albă care mi-a trecut prin curte de dimineață”), povestea lui Tanti Mariana, de când era mică și până acum, când s-a îndrăgostit și a vrut să-și refacă viața cu un văduv care lucrează acum în Spania. „Înainte să plece, m-am rugat la Dumnezeu și i-am zis: Doamne, dacă nu este să fim împreună, nu mă lăsa să plec de acasă. Și am căzut în veceu. M-am tăiat și la mână”…  Tanti Mariana a plecat de-acasă la 12 ani. „Tata bea și o bătea pe mama. Eu îi luam apărarea și apoi ea se culca cu el și eu mâncam bătaie. Când am plecat, tata mi-a aruncat o boccea pe geam. Stăteam cu bocceaua aia și plângeam. Și a venit o lipoveancă, m-a întrebat de ce plâng. I-am spus și mi-a zis să nu mai plâng, că mă ia cu ea la muncă. Tanti Mariana a lucrat la cules, rupea vârfurile la porumb – „6 le lăsam, 2 le rupeam, că erau puși masculi și femele”. După aceea a lucrat la muls vacile. „Furam câte un borcan din ăla mare de smântână, lapte… S-a căsătorit cu un bărbat care părea muncitor – după cum arăta grădina, foarte îngrijită – dar pe care-l vorbea doar de rău: o bate și nu l-a iubit niciodată. „Poți să faci sex cu cineva pe care nu-l iubești? Uneori beam ca să pot face sex cu el…”

Sabina – un guru local

- Prima oprire în sat a fost la o bătrânică singură, căreia tanti Mariana i-a testat tensiunea și glicemia și i-a cerut bani cu împrumut.

-N-am, Mariana, că i-am dat pentru pomana de 40 de zile…
-Eu, la al meu, nimic nu-i fac!
-Trebuie să fac, măcar la 40 de zile, că știe lumea… altfel… ce-am trăit cu el! Că se îmbăta, venea acasă și ne bătea. O dată am fugit de frica lui și m-am ascuns în pod, cu fata. Era un frig că era iarnă! Aveam un șorț, m-am întins pe spate, am ridicat poalele și am învelit fata și așa am dormit cu ea pe piept. Dimineața, după ce a plecat, am coborât.

- A doua vizită a fost la Sabina, prietena lui tanti Mariana. Locuiește la marginea satului, pe un deal, într-o căsuță mică (două-trei camere), ea și Emre, fiul ei. Peste tot în jurul casei sunt flori, plantate în pământ sau în ghivece. Sabinei nu-i plac plantele fără flori. Vrea chiar să-mi dăruiască și mie un ghiveci – încerc să refuz politicos (de la Mânăstirea Histria primisem de dimineață o iconiță – cum ar fi să car toate astea pe bicicletă… ) Am noroc – Sabina uită până plecăm.

- De la primele cuvinte, Sabina își desfășoară cu pasiune și seriozitate (nu zâmbește aproape deloc) filosofia în care amestecă idei din budism (trebuie să ne detașăm de tot, să trăim prin ceea ce suntem, să ne bucurăm de creația din jurul nostru), hinduism și creștinism (totul e scris în Biblie, tot ce trebuie să știm). Are capul înfășurat într-un batic, papuci de plastic în picioare, haine de lucru prin curte (o găsim prăjind niște dovlecei) și folosește cuvinte cum ar fi „darwinism”, „grotesc”, „intuiție”, „entitate”. Fiul ei se pregătește să dea admitere la medicină, la Constanța, așa că bănuiesc că citește din cărțile lui și își face propria părere, propriul mix de credințe. Oricum, mă uimește să descopăr că multe dintre părerile ei sunt și ale mele și că multe dintre lucrurile pe care le spune se potrivesc în viața mea ca într-un puzzle; le-aș putea lua drept semne și aș acționa în consecință dacă aș avea cojones .

- În preajma ei, tanti Mariana – oricât de guralivă și „de gașcă”, tace. Îi spune cine sunt:  o călătoare care a cerut adăpost. „Zice că nu-i e frică să meargă singură, vroia să treacă prin pădure la Slava Rusă, vroia să campeze la Gogu” (un loc liber, cu iarbă, pe care-l văzusem la șosea și care se pare că era în fața casei unui dubios local). „Nici nu se pune problema de frică sau de curaj la oameni care călătoresc așa. Ei o fac pur și simplu”, răspunde Sabina. M-a uimit – când toată lumea mă întreabă dacă nu mă tem, cum de ea știa atât de bine că eu nu mă gândesc la asta când călătoresc? De-abia uitându-mă înapoi îmi dau seama cum era să intru fluierând în situații riscante sau cum am trecut pe lângă pericole fără să realizez. Stăm cu Sabina pe scăunele mici, de lemn, bem cafea,tanti Mariana și Sabina fumează.

- Puțin din filosofia Sabinei: 

-Dumnezeu te ajută, îți creează condițiile, dar numai tu singur poți să iei hotărârea care să te salveze.
-Trebuie să fii de partea luminii sau de partea întunericului. Calea de mijloc nu există. Dumnezeu spune: ori rece, ori fierbinte, nu călduț. Ori ești curat, ori ești negru din cap până-n picioare și te curățesc. Trebuie să-ți asumi cine ești.
-Eu, când mă rog, mă rog pentru sănătate, pentru fericire. De la mine pornește un cordon de lumină către mulți oameni – către tine, către ea – cordonul ăsta trebuie să găsească traseu, să meargă mai departe, să nu se întrerupă. Trebuie să crezi.
-Nimic nu e întâmplător. Pot eu să mă pun în calea lui Dumnezeu dacă planul lui este ca eu să sufăr pentru ca acești infractori să fie prinși? Știi de ce nu sunt încă prinși? Nu s-a împlinit tot răul pe care trebuiau să îl facă (despre Gogu și „boschetarii” care intrau noaptea prin casele femeilor singure din sat. Sabina auzise zgomot noaptea în magazie și bănuia că ei fuseseră).
-După moarte, tu crezi că sufletul moare? Nu, fetițo! Cum poate să moară o lumină? Strămoșii se așează ca o aură deasupra noastră (cultul strămoșilor din Indonezia – Rere credea că bunicile ei moarte o veghează tot timpul) și de la ei ne vine energia.
-Apar uneori pe pământ oameni pe care îi numim genii. Dar sunt ei genii? Nu, fetițo. Ei au construit acea reușită, acea descoperire care iese la suprafață pe spatele nostru, al celor mulți. S-a acumulat o energie și Dumnezeu a permis descoperirea acelei idei.
-Sabinei îi place să țină predici și să dea verdicte. Am apucat să-i spun despre Indonezia. „Înseamnă că trebuie să te întorci acolo și să închei acest capitol. Să vezi: ori aceea este de fapt țara ta și asta este o țară de împrumut, ori va rămâne totul o amintire frumoasă. Caută, caută pe Internet și ocazia o să apară. Altfel, vei rămâne mereu cu gândul acolo și ce vei face dacă acea entitate care e acolo și care nu e din lumea asta se va trezi și va începe să te cheme? Nu vei putea s-o ignori”.

- Poate că multe idei erau chiar banale, ca cele pe care le auzi în emisiunile de metafizică ale lui Oreste sau ale tipei de pe B1, dar faptul că le auzeam de la o femeie care trăia în Babadag, singură cu fiul ei, în mijlocul unei grădini pline de flori, într-o casă sărăcăcioasă, fără tencuială, o făcea pe Sabina să fie surprinzătoare.

Stepa dobrogeana pe bicicleta - ziua 2

Mânăstirea Histria (6.00) – Istria – Sinoie – Baia – Ceamurlia de Jos – Jurilovca (10.00 – 11.30) – Sălcioara (12.00) – Enisala (13.00) – 14.15 (Sunt obosită. Am mâncat. Am scris. Trebuie să pornesc spre Babadag) – Babadag (16.00 – Geamia. Muzeul de Artă Orientală. Abandonez ideea de a mai ajunge la Slava Rusă astăzi și caut cazare) – 16.30 (cazare la tanti Mariana) 

Traseu de bicicleta 1876765 - powered by Bikemap 

Windy Dobrogea

 - 5-6 – cele mai frumoase ore ale dimineții. Culorile sunt ca de sticlă – lucioase, răcoroase. Pe la 10 ziua începe să-și piardă din inocență. Nu mai zâmbește, culorile se albesc sub lumina puternică.

- O călătorie cu mașina e ca un puzzle din fragmente de imagini, ca și cum ai clipi continuu, iar fiecare clipire ar însemna o fotografie. Pe bicicletă e ca și cum ai merge cu ochii deschiși complet, continuu, absorbind totul. Și nu doar cu ochii, cu toate simțurile. Gusturile, mirosurile, culorile, toate te străbat, trec prin tine ca și cum deodată ai fi devenit transparent, gata să intri tu însuți în peisaj.

- Cât de intens era foșnetul ierbii înalte bătute de vânt – ieri, la întoarcerea de la cetatea Histria – fâșșș, fâșșș… Azi dimineață, când de-abia începusem drumul, din iarba de lângă mine și-au luat zborul păsări negre, apoi alt stol de păsări mici, ciripind. O vulpe? Ieri, un fazan a fugit speriat traversând șoseaua și și-a luat zborul. E lumea care-mi place – câmpurile galbene, verzi, parcelate, tractoarele, vântul puternic de pe drum care spulberă uneori frunze uscate – toate îmi amintesc de începutul școlii. De pozele din cărțile primare comuniste. Cât de mult ar avea de învățat un copil dintr-o astfel de călătorie – despre insecte, plante, culori, hărți, despre cum să discute cu oameni diferiți. Câtă încredere în el i-ar da o astfel de călătorie!

 - E87 a fost un coșmar înainte de Baia – pentru doar 3 km drumul era neasfaltat și se circula pe un grohotiș alb. Camioane, tiruri îmi amenință spatele - fragil în fața mastodonților cu care concurez pentru cea mai lină bucățică de șosea. Unii mai și claxonează. Încerc să echilibrez bicicleta pe pietriș, accept scuzele oficiale de pe panoul care anunță finalul chinului și mă scutur de praful alb.

 Colegii de trafic...

Biserica falnica din Ceamurlia

 - Când cer biscuiți vânzătoarei din Ceamurlia, vocea mi se aude ciudat, un pic răgușită. Probabil așa e când călătorești de unul singur și vorbești puțin.

- Am mâncat unul dintre cele mai bune mic-dejunuri ever între Lunca și Vișina – două localități care nici nu apar pe hartă: biscuiți de tărâță cumpărați din Ceamurlia, brânză de la București, ardei gras și cafea. La umbra unui copac, lângă șosea, în iarba mare.

- Ceamurlia e un sat surprinzător de curat (mai dubioase sunt Istria și Sinoie), la fel și celelalte două  - Lunca și Vișina. Jurilovca e un mic paradis. Straturile de flori care mărginesc șoseaua sunt mai late decât în satele de dinainte, umbrite de copaci. Case vopsite în albastru. E multă liniște. Se aud doar conversațiile oamenilor, dimineața, ca și cum satul ar fi o mare casă unde se locuiesc toți. Mă opresc în port vreo oră și scriu…

Discoteca din Jurilovca

 Fabrica de conserve de peste, construita cu fonduri europene, acum inchisa... cu folos, spun cativa barbati din port 

La Jurilovca, in port

- Tipică pentru Dobrogea este senzația de pustietate. Vezi câmpurile cu floarea soarelui, porumb sau grâu și totuși nu e nimeni – rar trece câte o mașină, căruță sau bicicletă. Îmi imaginez că oamenii au fost aspirați înspre altă dimensiune, lăsând peisajul cu amprentele muncii lor. Niște furnici care se chinuie atât să schimbe natura. Inutil. Într-o lună, fără intervenția omului, peisajul și-ar relua cursul și nimănui nu i-ar părea rău. Naturii i-ar părea firesc.

- Înainte de Sălcioara e o pantă minunată – un adevărat montagne-russe pentru bicicletă. Se văd în față ostroavele Deltei, dar abia când încep coborârea nebunească, nu mai am cum să fac poze. La ieșirea din sat, drumul arată ca o alee dintr-un parc imens – o arcadă de plopi bătrâni, cu umbra deasă. Trec singură, pe bicicletă… dar nu am prea mult timp de bucurie pentru că stepa începe să ardă când trec pe lângă Poligonul de tragere Babadag…

- Drumul devine greu. Liniște și soare. Câmpuri. Parcă aș pedala printr-un documentar. Vegetație gălbuie, uscată de stepă. Aș putea fi în Africa, mă aștept să văd în orice clipă trecând un leu sau o girafă mestecând din copaci. Vreo turmă de antilope?

- Cetatea Enisala se vede pe un deal. Drumul spre ea se desprinde la dreapta, urcând. Îmi adun puterile pentru că sunt gata să renunț. Sper doar că sus vor vinde apă. N-am noroc.

- Enisala (Heracleea, cum o știu localnicii) e frumoasă, mai ales priveliștea asupra câmpiei Bărăganului. Nu mi s-a părut cu nimic mai prejos față de perspectiva de la cetatea Neamțului, menținând proporțiile. Înăuntru, însă –nici un panou, nici o explicație – poți să-ți imaginezi singur că a fost casa celor șapte pitici. „Nu sunt fonduri – spune îngrijitorul Enisalei. De-asta fac și festivalul. Au avut bani și au renovat camera asta, vroiau să facă o expoziție, dar apoi Consiliul nu a mai dat bani și n-au mai făcut nimic”. În fața cetății au tras deja câteva tiruri și camioane, se întind mesele pentru grătar – a doua zi va fi horă mare: zilele cetăţii Enisala.

- La birtul satului, în Enisala, bărbații sărbătoresc sf. Ilie și dezbat actualitățile: „Au făcut Sandelo – Mandelo (despre Dacia), de ce nu fac o combină?” , „Ieri am avut cea mai grea zi – s-a stricat combina – a intrat piatră la lamă”, „La ce le trebuia sărbătoare?”

Ce-am făcut în vacanţă: Prin Dobrogea cu bicicleta (19 - 22 iulie)

Ziua nr. 1 

Constanța (5.30) – Mamaia – Năvodari – Corbu – plaja Corbu (8.00) – Săcele (12.00) – Mânăstirea Histria (14.00) – Cetatea Histria și înapoi Mânăstirea Histria (15.30-18.00)

Traseu de bicicleta 1864120 - powered by Bikemap 

O să fiu în stare? Dacă n-o să mai pot sa continui după prima zi, dacă fac febră musculară? O să găsesc unde să dorm? Unde plec singură?

Știu unde plec și știu că trebuie să plec. Cam așa încep călătoriile mele, cu seara de dinainte când gândurile sunt deja pe drum și, ca gândurile unui Rac, sinuoase și fricoase, se uită peste umăr și l-au luat pe „nu” în brațe, dar de-acum am învățat că dacă fac pasul, dacă sar acest șanț, lumea se deschide ca o carte în care pătrund ca-n propria poveste – sunt de-acolo, mă potrivesc ca o rotiță, nu poate fi nimeni în locul meu. 

Am fost întrebată de multe ori în aceste zile dacă nu mi-e frică. Nu sunt inconștientă, iau în calcul posibilitatea de a nu mă întoarce teafără, dar știu că nu pot face altfel. 

Constanța de-abia se dezmorțește. Azi începe week-endul. Paranghelii pe plajă – se deschid buzunare și picioare, se pierd cheile de la mașină, se găsesc bani pentru încă o bere, se fumează, se afumă, se abureşte, se sare la bătaie, se tupilează la portofel, se scrumează flegmatic din șezlong... Singurele lucruri care mai seamănă cu Mamaia de când eram copil sunt bordura înaltă de beton care desparte trotuarul de nisip și pasarela cu tobogane din piatră de pe care încă mai pescuiesc constănțenii. În rest, în locul ei a crescut un mamut compact de hoteluri (multe îngrozitor de hidoase) și cluburi și o industrie pentru zăpăcit turiștii. 

Pe șosea, după Mamaia, lumea depășește nervos. Câtă grabă la șase jumătate dimineața! Par și mai grăbiți când îi privește un biciclist. Șoferii se uită la mine încruntați, curioși, dar nu cu o curiozitate binevoitoare – în nicun caz. Trec prin zona industrială a Constanței – Dana 9. Oamenii așteaptă autobuzul să meargă la lucru…

Drumul ăsta îmi amintește de Indonezia. Multe lucruri care nu aveau nicio semnificație îmi amintesc acum de călătoria mea, cel mai des de Indonezia sau de Nepal – căldura arzătoare, unele mirosuri, vântul care bate într-un anumit fel. Mi-am dat seama că – până la întoarcerea din această călătorie - nu am privit România așa cum merita. Copacii erau doar copaci, verdele lor, doar verde. Mergeam pe munte, părea că văd, dar, de fapt, eram opacă. De-abia după ce am rămas uimită de forma frumoasă a copacilor din Laos sau de cascadele de acolo mi-am dat seama că astfel de copaci există și la noi, că și cascadele noastre sunt spectaculoase.

Faptul că mergi într-o călătorie, că ești pentru prima dată într-o altă țară, te obligă să privești cu atenție, să faci din orice fapt banal un detaliu interesant, ca și cum ți s-ar mai deschide un ochi...

Liniștea din Corbu

La capătul unui drum de patru km bifurcat din șoseaua principală, foișorul care păzește priveliștea plajei Corbu mă face să mă gândesc la templele din Bali, echilibrate pe stânci, deasupra unei ape de un albastru turbat. Sub taluz, leneșii boemi se întind la soare, nederanjați de nici un zgomot în plus. Sunt puțini, nici nu-i nevoie să vorbească unii cu ceilalți. Dorm, stau pe saltea, înoată, mănâncă. Unii prind pește. Și plaja e plină de scoici mari – am aflat că se numesc rapane – care mă fascinează din copilărie. Adun multe, apoi trebuie să le las înapoi, pe plajă – sunt prea grele. Corbu e inundat de lumină și liniște, un cotlon de lume, ieșit din traseele comune. Salvamarii sunt singurii care aduc o notă de comercial pentru că arată ca-n filme: plini de mușchi, cu ochelari de soare și placă de salvare galbenă. Își fac antrenamentul de dimineață – aleargă pe plajă.

Corbu e o comună lungă care parcă nu se mai termină. Doamna de la magazin îmi spune că până la Scăcele mai sunt vreo 3 km. Merg și merg… e ca-n Indonezia, localnicii nu pot aprecia corect distanțele. În plus, copii mici, ieșiți în fața unei case îmi strigă „hello!” – curat Indonezia, doar că sunt în plină țara mea. Distanța până la Săcele a fost mai bine apreciată de băieții bicicliști din Focșani pe care i-am întâlnit la Corbu – 10 km. Făceau traseul meu, doar că în sens invers, cu destinația Vama Veche. Dormiseră la Histria, lângă o troiță. „Ai grijă, că sunt cam mulți „colorați” pe acolo. Când am trecut noi, au mânat oile înadins înaintea noastră pe șosea, ca să ne oprim, dar am trecut repede și ne-am strecurat”.

In Corbu, negocieri in fata magazinului

 Cea mai confortabila banca

Ce se mai aude prin sat, fata?

Poate mi se potrivește călătoria cu bicicleta. Nu am răbdare să stau. Dacă m-ar ține corpul, aș merge continuu. Fug de mine? Nu mă gândesc aproape la nimic, doar la drum. Ca o meditație. Dau și dau la pedale. Mașinile trec pe lângă mine, mă claxonează. N-au loc – doar o singură bandă pe sens. De parcă aș putea să-mi iau zborul de pe fâșia mea de biciclist.

Ceea ce văd în fața ochilor e ireal. Un amfiteatru imens de nori înalți, albi, peste câmpuri de un galben copt și verde închis, un acoperiș înalt peste lume. Toate, deschise în fața mea – un punct care se mișcă. Mă simt ca și cum aș locui într-o casă cu tavan din cer și nori. E incredibil că sunt aici, că mă mișc și că văd toate astea.


Săcele mi se pare un sătuc foarte simpatic. Mă opresc pentru o înghețată la magazin și aflu că aș putea rămâne peste noapte la Mânăstirea Histria, că mâine e sf. Ilie și e hram.

- Ce scrii acolo?
- Ce-am văzut pe drum, venind încoace de la Constanța.
- De unde ești?
- Din Galați, dar locuiesc în București.
- Aha, credeam că scrii ceva de finanțare…
- Nu, nu sunt în misiune oficială, doar în vacanță…
- Să fii sănătoasă și să mergi pe bicicletă până la 90 de ani.

Deasupra mea se aplecase un bătrân înalt, cu ochii apoși, fără dinți. Cât am stat pe terasa magazinului, a mai apărut și un străinez biciclist, gol până la brâu, doar cu niște blugi scurți, vechi pe el. Păr alb, ochelari de soare, ochi albaștri. E neamț și a urmat cursul Dunării cu bicicleta timp de trei săptămâni până în România. Azi vrea să ajungă la Constanța și să încheie traseul. Vine de la Jurilovca – cele trei săptămâni au inclus și o călătorie în Deltă.  „Mă bucur că s-a terminat. A fost greu. Primele zece zile merg bine, următoarele sunt mai grele.” 2.600 km.

Pedalez până la Mânăstirea Histria, așezată la drumul național, unde mă întâmpină o gașcă de copii veseli. Lidera grupului cheamă un călugăr cu ochelari, voce subțire și purtare delicată care îmi spune că părintele e ocupat acum, dar nu crede să aibă ceva împotrivă să pun cortul în curtea mânăstirii cu condiția ca a doua zi să plec foarte devreme (intenționam, oricum, ca la 6 să fiu plecată). Încep să mă instalez. Copiii se liniștesc deodată și îmi dau târcoale – „Să vă ajutăm?” Nu e nevoie, însă joaca de-a aventura nu poate fi abandonată. În cinci minute apar cu propriul cort, îl ridică lângă al meu și se înghesuie cu toții înăuntru – sunt copiii preotului, ai fratelui preotului de la Bistrița sau prieteni. Primesc de la ei bomboane și, eliberată de greutate, pornesc într-un drum de plăcere – 7km până la situl arheologic Histria. 

Muzeul vechii cetati grecesti Histria

La întoarcere, slujba religioasă e în toi – îmi schimb hainele și particip de politețe, dar nu rezist mult și mă întorc în cort. Adorm cu vocile preoților pe fundal și, chiar dacă mă simt  în siguranță și dorm bine în cort, vuietul mașinilor care se prelungește până târziu îmi cam face somnul să fie iepuresc. 

 Manastira Sf. Ilie Istria, gazda mea pentru prima noapte

Manastirea Navodari

 Foisor, in apropiere de Plaja Corbu