Poze - Moscheea scufundată, Hagia Sofia şi Moscheea albastră

Moscheea albastră
Pui de turc, la plimbare prin moschee...

Trupa veselă cu ochii mici, prezentă în concediile oricui

Sfinţi familiari, în Hagia Sofia, jumătate biserică, jumătate moschee

Ayasofya

Trei dintr-o lovitură: Moscheea scufundată, Hagia Sofia şi Moscheea albastră

Plecăm la plimbare înarmaţi cu informaţiile Roxanei care şi-a asumat cu succes rolul de ghid al micului nostru grup.
Prima oprire: Moscheea scufundată (“Basilica Cistern”). Prima satisfacţie a meseriei noastre de jurnalişti - reduceri la taxa de intrare pe baza legitimaţiilor. Moscheea scufundată e un monument subteran impresionant, în care pluteşte o atmosferă gotică. Lumini subtile, coloane înalte şi apă de un metru prin care înoată peşti. 'Yerebatan Sarayı' a fost construită în timpul domniei împăratului Iustinian şi a servit stocării rezervelor de apă cu care erau alimentate Palatul Constantinoplului şi alte clădiri din zonă. A continuat să deservească Palatul Topkapi, al sultanilor, după cucerirea otomană din 1453, până în timpurile moderne. “Basilica Cistern” poate stoca 80.000 de metri cubi de apă şi a primit acest nume pentru că a fost construită sub piaţa Stoa Basilica.
Cele 336 de coloane de câte nouă metri înălţime, luminate de reflectoare sunt responsabile de atmosfera gotică din basilica ascunsă.
Următoarea oprire: peste drum, Hagia Sofia. Construită în intervalul 532 şi 537, tot în timpul domniei împăratului Iustinian, a fost la început o catedrală ortodoxă. Când Constantinopolul a fost cucerit de Mehmed al doilea, biserica a fost transformată în moschee (Ayasofya). Clopotele şi altarul au fost înlăturate, icoanele, acoperite de mozaicuri. Acum, Hagia Sofia este o interesantă combinaţie între figuri ortodoxe de sfinţi şi stilul decorativ al moscheelor. Popularul Ataturk a transformat-o în muzeu, în 1935.
Moscheea albastră, al treilea punct bifat pe listă, este cea mai mare moschee din Istanbul. Ne uimesc mozaicurile complicate, luminoase, spre deosebire de atmosfera mai întunecată din Hagia Sofia. E o adevărată distracţie să mergi desculţ pe covoarele pufoase, să te aşezi direct pe jos, de parcă ai fi invitat la o cafea, acasă la Mahomed, ca şi cocehtăria de a purta mereu după mine o eşarfă pe care să mi-o înfăşor în jurul capului de câte ori intru într-o moschee...

Poze "Spre Istanbul"

Istanbul, oraşul gigantic care se extinde...















Lustragii, lângă gară
















Leone si mozaicul














Florile Istanbulului





























În braţele lui Ataturk, ca în sânul lui Avraam :)

Spre Istanbul

Istanbulul e un amestec colorat de tradiţie, modernitate şi intens spirit balcanic, prins într-o permanentă agitaţie, cu furnicarul de turişti care foieşte pe străzi, prin tramvaie şi bazare.
Deşi e un oraş imens, ai senzaţia că te afli într-un fel de sat vesel, în care intri în vorbă cu toată lumea, prinzi din zbor ofertele la cercei, porumb fiert şi masa de prânz strigate de negustori în plină stradă. În orice ungher din Istanbul se face comerţ, iar turcii au modalităţi specifice de a-şi atrage clienţii - te agaţă în plină stradă, joviali, gata de glume şi impresia pe care ţi-o lasă e că au în sânge această atitudine, că nu o fac din obligaţie, ci pentru că e un mod de viaţă, în care au crescut.
Cu acelaşi zâmbet, îţi spun un preţ de două ori mai mare decât valoarea efectivă a produsului şi trebuie să duci o adevărată luptă psihologică pentru a ajunge la preţul normal al pieţei. Confruntarea implică rugăminţi, presiuni, până şi renunţări - strategia finală de negociere este "întoarce spatele şi pleacă"; negustorul va veni după tine, oferindu-ţi preţul pe care l-ai cerut. Chiar şi atunci, pleci cu sentimentul că oarecum tot te-a păcălit... şi puteai negocia mai bine.

Drumul până la Istanbul e nostim, trenul e plin de călători din toată lumea - începând cu fetele care sunt finlandeze, norvegiene - something, blonde şi frumoase, în şlapi şi pantaloni scurţi şi terminând cu spaniolii care stau pe jos în faţa toaletei din tren şi dau în cărţi de tarot, lângă sticle cu băutură.
Pe la trei noaptea ajungem la vamă şi suntem daţi jos cu toţii şi încolonaţi în faţa biroului vamal pentru obţinerea vizei. Suntem somnoroşi, frigul şi noaptea, dar şi procedura de a debarca un tren întreg pentru vize ne evocă imagini sumbre, de genul lagăr sau lansează glume pe care experienţa românească le crează uşor: "ăştia ne-au dat jos să ne facă la buzunare". Gluma ne trezeşte brusc şi revenim în grabă la tren unde lăsasem tot - portofele, aparate foto...
Computerele turcilor merg prost; funcţionarul la biroul căruia nimeresc se plictiseşte, se uită la faţa mea inocentă şi îmi pune viza fără să mai verifice :).

Dimineaţa, până să ajungem în gara din Istanbul mergem cam o oră, trecând pe lângă imense cartiere de la periferia oraşului gigantic care se extinde.
Hotel Erboy, unde ne vom caza, e la doi paşi de gară şi hoinărim până la ora la care trebuie să facem check-in-ul. Istanbulul pe care îl descoperim la prima tură e plin de flori colorate şi, la fiecare pas, cercei, mărgele, papucei, covoare, suveniruri de vânzare.
Ataturk, primul preşedinte al ţării (Mustafa Kemal Ataturk - 1881-1938), fondatorul Turciei moderne este tratat ca un erou naţional prezent la tot pasul prin fotografii afişate în magazine sau în plină stradă şi statui. Ne amintim de fotografiile omniprezente ale lui Ceauşescu (doar că acelea erau impuse) şi ne mirăm de popularitatea atât de intensă şi unanimă a unui personaj politic.