Sub globul de sticlă din Oslo

Decolăm din București cu 2 ore întârziere – perfect ca să nimerim în mijlocul petrecerii! E 2 noaptea și străzile din centrul Oslo-ului viermuiesc. Vineri și sâmbătă sunt nopțile de ieșit în oraș, de evadare după o săptămână de lucru (nu că norvegienii s-ar rupe cu munca…). Așa că femeile se împleticesc pe tocuri, cu capul descoperit și doar o eșarfă aruncată peste decolteu (când eu am nasul în fularul de lână și pantaloni de polar), bărbații țin cu greu direcția, cerșetorii sunt la orele de program. În această dezlănțuire fără griji, însă, toată lumea vorbește fluent engleza și e gata să ne răspundă la întrebări, așa că găsim destul de ușor drumul până la gazda noastră. O norvegiancă drăguță, cu plete castanii, ondulate și tocuri cât turnurile gemene găsește pentru noi adresa pe smartphone în timp ce se clatină ca bătută de vânt și insistă să ne conducă chiar până la ușa lui Helen.

A doua zi începem explorarea Oslo-ului cu toate pânzele sus, pe vânt și un început de ploicică. Duminică - orașul e semi-pustiu, lumea e cel mult refugiată prin parcuri. Începem și noi cu parcul Vigeland, denumit după un sculptor norvegian foarte conștiincios care l-a umplut cu statui imense de oameni care se joacă, se luptă, vin pe lume, mor… cercul vieții… temă favorită a artiștilor norvegieni. Mi se pare cam insipid… parcă mai mult mă inspiră tabăra de sculptură de la Măgura, jud. Buzău…

Și falusul lui Vigeland...

Prima zi de Norvegia are un iz de tristețe… mi se pare că mă plimb print-un oraș de carton. Fațadele clădirilor sunt perfecte, toate în același stil simplu, imitând oarecum cu materiale moderne cabanele de munte construite din bârne. Străzile sunt aproape pustii, e atâta liniște, ca sub un glob de sticlă… Oamenii aleargă pe străzi sau prin parcuri, mulți trec cu bicicleta… (nici în zilele lucrătoare nu vezi mai mult de patru mașini stând la semafor)… atâta pace, atâta perfecțiune încât mi se pare că seamănă cu pliantele pe care le împart martorii lui Iehova despre cum ar fi lumea dacă ne-am iubi între noi…  

Seara e însă momentul magic al Oslo-ului când parcă orașul primește suflet: se aprind luminile în case. A devenit ora mea favorită de plimbare – după șase seara… Electricitatea e foarte ieftină pentru norvegieni pentru că e produsă în țară, la fel ca cele mai multe lucruri (statul își protejează resursele, afacerile locale, capacitatea de producție), așa că oamenii își permit să aprindă imense candelabre sau să lase lămpi aprinse la fiecare fereastră (probabil un obicei rămas de pe vremea când se trăia în cabane de munte, izolate). Nu au perdele, așa că, după ce se face întuneric, poți privi direct în camerele goale și de-abia atunci am simțit că descopăr orașul…