Bye bye , Surabaya!

Singura bule de pe vas, ma strecor printre privirile tuturor. Puntea cea mai de sus, asa cum mi-am imaginat, luna atarna din cer, leganandu-se, jumatate.
Plecam cu intarziere... bye bye Surabaya - raman in urma luminile orasului si portul care mi-a devenit familliar.
Surabaya e cel mai mare port pe care l-am vizitat pana acum - lasam in urma vase tip cargo, vase de pasageri ancorate in apropiere de port, incet-incet se face liniste, doar vantul si sunetul regulat al motorului.
Oamenii dorm invalmasiti si, da, avem un cocos la bord care tine sa isi faca datoria, il aud de unde stau cocotata, izolata in momentul asta al calatoriei la care m-am gandit atat. Al doilea cocos isi face auzita prezenta... dialogheaza.
Stele sudului, deasupra, necunoscute. Indonezia mi-e draga, ca o lume la care am visat si mi-a depasit asteptarile.
Vantul imi flutura parul, adormindu-mi gandurile, amortindu-le pe masra ce intunericul se apropie tot mai mult. Curand, nici o lumina decat punctele albe ale stelelor. Ca marinarii de la inceputul lumii... Imi lipseste petecul lipit de ochi si papagalul...
...................................................................................................................................................................

Am dormit aproape in continuu 20 de ore, incercand sa tin sub control senzatia de permanenta ameteala. Intr-una dintre pauze, spre seara, am urcat din nou pe puntea de sus.
E un sentiment ciudat de tristete in mijlocul marii. Mi-am imaginat ca daca as vedea apa oriunde imprejur imi va da o senzatie de liniste, de impacare. In schimb, e mai mult gustul amar al depresiei, al disperarii.

Pulau Madura

Legata de Surabaya printr-un pod nou-nout, Pulau Madura e un petec de pamant sfaramicios si galben, renumit pt Karapan Sapi, cursele de boi.
Incerc un hitchiking, dar dau de un politist care, auzind cuvantul 'wartawan' - jurnalist, se incapataneaza sa imi opreasca un autobuz si sa ii spuna soferului sa ma lase sa merg pana in Pamekasan (orasul principal al insulei) gratis. Zis si facut. Din autobuz vad piete presarate in malul galbui, palmieri care imi zboara prin fata ochilor, adormindu-ma.
Dupa obisnuita intalnire cu localnicii in statia de autobuz - care presupune ca toti trag de mine sa ma urc in becak sau pe motocicleta sa un in taxi, reusesc sa ajung in centru, sa vad Karapan Sapi.
Multa foiala, imbranceala, toata lumea se indreapta spre stadion. Locul ideal pentru a ma trezi ca nu mai am portofelul.
Doar 10% dintre cei adunati la stadion pot vedea cursele de boi, restul se foiesc, se ridica pe varfuri, rontaie sau beau suc cu gheata. Ma lipesc de un grup de coreeni care predau engleza in Malang si sunt in vizita, ca si mine. Nici ei nu fac prea multi purici la karapan sapi pentru ca au o masina inchiriata si vor sa vada si altceva pe insula.
Merg impreuna cu ei la focul etern - o pacaleala, cateva mici focuri pe pamant, ingradite de un gard si groaznic de cald. Urmeaza satele pescaresti, presarate pe coasta sudica a insulei, cu barci prelungi si colorate. O droaie de copii ne inconjoara cand coboram sa facem poze. La exploatarile de sare de pe insula te ustura ochii din cauza vantului sarat...
Am avut noroc cu coreeni, m-au lasat in Surabaya si m-au invitat sa ii vizitez in Malang, un oras din insula Jawa situat intr-o zona muntoasa, un fel de pol al frigului, daca exista asa ceva aici...

Surabaya in photos

Chitara in Tanjung Perak Harbour














Pesti in piata nocturna de animale din Surabaya













Melci vii cu cochiiliile pictate in piata de animale












Pantai Kenjeran


















In portul Kalimas


















Terminalul de Pasageri Tanjung Perak













Productia manuala de tigari in House of Sampoerna











Muzeul Submarinului Pasopati (1952, tip whisky, Rusia) din Surabaya, merita viztat!!!

Tanjung Perak harbour

Am iubit mereu porturile poate din cauza ca m-am nascut intr-un oras port.
Portul Tanjung Perak din Surabaya este imens, mizer si suspect ca orice port. Terminalul de pasageri e plin de oameni care stau trantiti pe jos, dormind sau pierzand vremea in asteptarea vaporului.
Portul a ajuns sa-mi fie familiar datorita unei plimbari accidentale cu autobuzul in micul port Kalimas (destinat doar transportului de pasageri spre insula Madura), dar si incercarii mele de a gasi un vas cargo (un plan nebunesc de-al meu) cu care sa plec spre Banjarmasin. Cu ajutorul unui amic indonezian, am dat de un om care lucra pentru o companie de transport marfa care ne-a aratat depozitele de unde in fiecare noapte se incarca marfa pe vase care pleaca spre Banjarmasin. Calatoria dureaza de trei ori mai mult decat cu un vas de pasageri (3 zile) si e destul de nesigura, ne-a spus ghidul, ceea ce a fost evident din momentul in care am ajuns la fata locului. Oamenii cu ochii inrositi de nesomn, privind ciudat, vase mici, arcuite... Oricum, a fost interesant sa patrudem macar pentru cateva minute in lumea nevazuta a portului.
Intamplarile mele in Tanjung Perak erau, insa, departe de a se termina... O zi mai tarziu am pierdut vaporul spre Banjarmasin, fiind nevoita sa umblu din agentie de voiaj in agentie pentru a-mi recupera macar o parte din bani...
In sfarsit, printr-un prieten al lui Anez din Surabaya am reusit sa primesc un bilet pe urmatorul vas spre Banjarmasin...

Surabaya _ Here plaza< there plaza!

Cel de-al doilea oras ca marime din Indonezia e un centru "fancy" pentru cumparaturi, viata pare sa se desfasoare intre o plaza cu sase etaje si alta, oamenii supravietuiesc sarind dintr-un incubator cu aer conditionat in altul (din masina, in mall, din mall, in restaurant), iar transportul public e la pamant - asigurat de bemos, microbuze minuscule, in care chiar si eu ma ghemuiesc, cu toate geamurile deschise.
Surabaya e o Jakarta mai mica si nu la fel de poluata, in care shoppingul si viata de noapte sunt principalele atractii. E imposibil sa mergi pe jos din cauza caldurii si a traficului, iar soferii de autobuz n-au nici cea mai vaga intentie sa te indrume incotro vrei sa mergi, singurul scop este sa te urci in autobuzul lor.
Probabil nu multi bule viziteaza Surabaya, motiv pentru care hartuirea e la cote maxime. Lumea te fluiera pe strada, te striga: "Hoi! Hoi!" sau "Hello, Mister, ke mana?" (unde mergi?), taxiurile te claxoneaza in cautare de clienti, becak drivers iti arata locul liber si te intreaba: "ok?"
Nu-i greu de ghicit ca Surabaya e un oras al contrastelor... Langa cladiri luxoase si hoteluri renumite se straduiesc sa respire si piete traditionale, fascinantele piete de noapte, piata de animale, deschisa doar noaptea si micile locuri unde poti manca delicios daca nu faci prea multe fite la igiena. "Piata asta e ultima piata traditionala din Surabaya", imi spune Anez, "dar vor sa o darame sa faca un alt mall in loc".
De vazut in Surabaya - in afara de vizitat malluri luxoase si cheltuit banii pe branduri (ceea ce nu cred ca aveti), neaparat trebuie gustata atmosfera locala din cartierul arab si cea mai mare moschee din Surabaya (Mesjid Ampel) - eu l-am vizitat seara, cand vanzatorii din bazar isi inchideau tarabele. Mi-a amintit de Istanbul, avand aerul unei mahalale din apropiere de port.
House of Sampoerna este muzeul tutunului - frumos amenajat, intrarea e gratis, organizat de una dintre companiile cu traditie in productia de tutun din Indonezia, detinuta acum de Phillip Morris. In timpul zilei, puteti vedea cum se lucreaza, fiecare femeie angajata impaturind manual circa 4.000 de tigarete pe zi.
Templul budist de pe plaja kenjeran este construit chiar pe malul marii si e inconjurat de atata liniste
Daca ajungeti in surabaya< neaparat incercati terang bulan (clatita umpluta cu ciocolata) sau martawa (clatita umpluta cu ceapa, usturoi si carne).

Toate panzele sus, din nou!

Au trecut doua luni de cand sunt in Indo si e timpul pentru o noua calatorie. Primul tur mai amplu incepe in Surabaya, oras-port din nord-vestul insulei Jawa, de unde sper sa fac un salt cu vaporul pana in sudul insulei Kalimantan – jungla si urangutani !!! – in orasul Banjarmasin care, dupa descrierile din Lonely Planet si dupa imaginatia mea ar trebui sa arate ca un fel de Venezie asiatica – piete pe apa, schimb de produse din barca in barca, multe culori... Pe lista in sudul Kalimantanului mai sunt cateva orasele in apropiere de Banjarmasin unde se afla mine de pietre pretioase si diamante, Negara – care in sezonul ploios arata ca un oras-insula, suspendat deasupra apei si Kandangan, de unde intentionez sa ajung cu autobuzul la Gosia (prietena mea din Polonia) care studiaza in Samarinda.
Impreuna vom calatori 16 ore cu autobuzul pana in Pulau Derawan (pulau = insula) – imaginea tipica a paradisului, vom sta catva timp la localnici si sper sa vedem delfini. Apoi, vrem sa ajungem in insula Sulawesi pe care sa o traversam de la nord la sud si neaparat sa incercam „snorkelling” in fascinanta lume de sub apa. Colegii care au incercat deja spun ca este magic!

Filozofii...

Bursa asta m-a facut sa imi dau seama ca ideea romanilor de a se „vinde”, de a-si pune eticheta de natiune ospitaliera nu are nici o baza...

In Ro, la un accident in trafic, lumea se strange, se holbeaza, mai rar te ia cineva cu masina sa te duca la spital, cel mult vor suna la 112... Ca sa nu mai vorbesc de faptul ca n-ai sa vezi in veci ca un necunoscut pe care il rogi sa te ia cu masina sa isi schimbe drumul pe care il are de facut ca sa te duca pe tine unde ai nevoie. Ba mai mult, daca faci autostopul si le spui ca nu ai bani, uneori pur si simplu se opresc si iti spun sa cobori (cand in toata Europa autostopul e gratis, pentru calatori fara bani, dar cu mult suflet) – normal, pot sa gaseasca un „client” care poate are ceva bani.

In Indo, ambele variante au fost traite de mine sau colegii mei.

Daca ai un accident (in Indo se intampla des pentru ca 98% din transport este pe motor, poate de-asta si sunt atat de prompti in a reactiona), oricat de mic, pana sa te dezmeticesti, te ia cineva pe sus sa te duca la spital, chiar daca nici nu te cunoaste... Totusi, din experienta, autorul indonezian al accidentului a incercat de fiecare data sa evite responsabilitatea... probabil in virtutea faptului ca avea de-a face cu „bule” care sunt oricum plini de bani?!

Personal, am rugat un indonezian sa ma duca pana ‚mai incolo’ cu motocicleta (am facut autostopul) ca sa iau autobuzul spre aeroport si el m-a dus pana la aeroport. Ba a mai facut si pana pe drum, am oprit un pic... , a pus benzina si nu a vrut nici un ban..., mi-a spus ca atunci cand ajuta pe cineva, ajuta sincer, din inima. L-am invitat in oras intr-o seara... din pacate, atunci rupeam prea putin pe indoneziana si el nu prea pe engleza...

Asa ca daca vreti sa aflati ce inseamna ospitalitatea din suflet, faceti o calatorie pana la capatul lumii...

Poate candva romanii au fost si ei ospitalieri, poate inca mai sunt, prin sate, prin Ardeal, prin Bucovina... dar, in mare, aceasta trasatura de caracter nu mai e a noastra.

Anii de comunism ne-au nenorocit sufletul – atat oamenilor care au trait in acea perioada, cat si celor care au fost de-abia atinsi usor in copilarie, ca mine. Din cauza acelor 50 de ani suntem suspiciosi, egoisti, tematori... nu vorbesc din observatii gratuite, ci doar analizandu-ma pe mine... In tara, sunt considerata o persoana buna si deschisa. Raportandu-ma, insa, la colegii mei si la spiritul de aici – imi dau seama ca nu-i chiar asa...

Colegii mei de aici m-au ironizat cand le-am spus ca mi-e teama sa imi cumpar o bicicleta ca sa nu cumva sa mi se fure dupa prima saptamana (experienta din Romania). In Jogja, poti sa iti lasi bicicleta o zi intreaga nelegata pe un drum principal si o vei gasi tot acolo, cu toate la locul ei... pe verificatelea. Sebastian din Argentina si Daniela din Ecuador si-au lasat castile si telefoanele mobile inauntru pe marginea strazii si, dupa cateva ore, le-au gasit, cuminti, la locul lor. Si e o tara mult mai saraca decat Romania, dar religia are cuvantul cel mai greu de spus la capitolul asta.

In Romania, daca esti generos, lumea zice: ok, e alegerea lui sa faca cinste mereu, cu atat mai bine pentru noi, probabil are mai multi bani de se ofera mereu sa plateasca... Asa ca mi-am propus sa fiu precauta, dar aici lucrurile – iesitul in oras, filmele, cartile – functioneaza pe baza unui schimb relaxat, cu inima deschisa, schimb care nu se cuantifica, dar din care ai de castigat, in primul rand prietenie.

Parintii ma avertizeaza de departe – ai grija in cine ai incredere, pe cine primesti in casa... Dar increderea e baza unei prietenii, iar aici totul porneste de la principiul – iti acord incredere, pana la proba contrarie. Contrar lectiei invatate din Romania – nu ma deschid din prima, sunt intai suspicios, incrunt spranceana sa vad daca meriti sa-mi deschid sufletul si casa... Un om suspicios e un om intunecat... cine isi doreste o astfel de companie?

Cele cateva lectii invatate in Romania mi-au creat ceva probleme la inceput. Din fericire, sunt suficient de flexibila cand vine vorba de adaptarea la bine...