Andu, Andrei, Elena Udrea și skiatul pe Valea Jiului

Zece zile de stat în Retezat, pe malul Lacului Bucura, zece zile jos, în oraș. Vara salvamont, iarna lecții de schi la Straja. „Eu sunt miner, de meserie, dar acum fac mai mult alpinism utilitar. Mineritul e o meserie foarte grea, din care aproape că nu mai ieși la pensie…” spune Andu.
Amândoi au o simpatie speciala pentru Elena Udrea (același sentiment pe care l-am întâlnit și în Delta) datorită banilor investiți în modernizarea pârtiilor de schi de la Straja.
În timp ce mă încălzesc în cabana Salvamont după sprintul prin ploaie până în Curmătura Bucurei, Andrei ne povestește despre întâlnirea cu Elena Udrea. "Am făcut o gafă... Dar n-a fost din vina mea... Venise Elena Udrea în vizită la Straja și m-a rugat primarul din Lupeni să o însoțesc, să îi arăt locurile. O ajutam să urce în snowmobil și nu știu cum a alunecat și cum țineam eu palmele așa să o susțin, o dată mă trezesc cu două buci în mână. Am încercat eu să o dreg, să o întreb dacă se simte bine... (noi, pe jos de râs), dar mi-a fost o jenă"...
Zona Valea Jiului devine o alternativă la skiatul pe Valea Prahovei, iar Ministrul Turismului a afirmat că există fonduri dedicate pentru această zonă și că încurajează mediul privat să profite de oportunitate, investind în regiune. În masivul Parâng, iarna aceasta se va putea schia pe 3,1 kilometri de pârtii noi (lucrările continuând la alte două pârtii); intenția este de a uni domeniul schiabil din Straja cu cel din Pasul Vâlcan.
„Să veniți la iarnă – nu e atât de scump ca pe Valea Prahovei, nici atât de aglomerat, nici atât de multe fițe și domeniul schiabil e foarte mare” – este invitația pentru toți prietenii pe care Andu și Andrei și-i fac la Lacul Bucura.
A doua zi de dimineață când lacul își deschidea ochiul spre soare, Andu ne-a luat la o repriză de cățărat pe stâncă – prima pentru mine. M-a surprins cât de diferită e față de cățărarea la panou și cât de creativă.
Un salvamontist e plătit cu șapte milioane. Se consideră operațiune de salvare – pentru care primesc bani în plus - dacă rănitul este predat ambulanței. Cele mai dese sunt entorsele, probleme cauzate de echipamentul nepotrivit pentru munte, de hainele subțiri sau de estimarea incorectă a timpului pe traseu, ne spune Andrei. Există frecvent probleme de întrerupere a comunicării între punctele de salvamont din Parcul Retezat. Dacă este nevoie să fie chemată ambulanța, salvamontiștii trebuie să urce până în Curmătura Bucurei - cel mai apropiat loc cu semnal din zona lacului, aflat la 45 de minute de mers.
Dovada clară a modului cum funcționează serviciile de salvamont, pe drumul de întoarcere, ne dăm seama că în legătură cu soarta noastră era o adevărată confuzie… „Mai erau și două fete care dispăruseră aseară, apoi au apărut…” (colegii noștri sunaseră la 112), dă prin stație echipa de Salvamont de la Cabana Pietrele care tocmai transporta o fată de 16 ani cu entorsă. În țara asta, tot rachetele luminoase și semnalele cu fum par să fie cele mai eficiente între două puncte salvamont… antenele prea se strică…

În Retezat - Semnal la telefon doar la punct fix - Orice supărare se spală cu o cană de lapte proaspăt

partea 1
M-am intrebat cum de n-am stiut pana acum de acest munte. Unde am fost pana acum, prin ce munti am mers? Toate peisajele pe care le-am vazut, stranse sub nasul meu, în țară – cascadele din Laos, mersul de o zi lumina prin muntii din Nepal. Retezatul a fost, în sfarsit, o privire proaspata asupra Romaniei si o scufundare in munte, de care aveam nevoie.
Din pacate, Parcul Național Retezatul ar putea fi mai bine gestionat. Taxa modică platita de turisti la intrarea in parc evident nu ajunge nici pentru marcaje clare, nici pentru pliante cu o harta „basic” care ar trebui distribuite turistilor, nici pentru un salvamont bine pus la punct.
Dupa urcusul cu Delia pe varful Bucura (2433m), la cinci dupa-amiaza, ne-am dat seama ca nu mai avem timp sa revenim in Carnic, unde eram cazate, asa ca am decis sa cerem adapost la cabana Salvamont de langa Lacul Bucura. Baietii au fost bucurosi de oaspeti, insa ramanea o problema – cum sa-i anuntam pe colegii din Carnic ca nu ne-am prabusit in nici o rapa, ci doar vom ramane peste noapte la salvamontisti? Antena Salvamont era defecta de ceva timp, nu functiona decât pe versantul sudic, in Poiana Pelegii, nu și pe cel nordic, spre Cabana Pietrele… Solutia a fost un sprint pe care l-am executat pana la singurul punct cu semnal telefonic din apropiere, în Curmatura Bucurei (zis și cabina telefonică) -vreo 45 de minute de urcat de la Cabana Salvamont (eu am făcut o oră dus-întors, bine că n-am luat radarul…). Pentru mai multa savoare, cand de-abia ajunsesem in curmatura, a inceput ploaia.
Toate aventurile și tensiunile zilei s-au clătit însă la Cabană, cu o cană de lapte proaspăt de vacă și o mini-petrecere cu cântece oltenești cântate de un grup de fete de liceu din Bumbești-Jiu, adăpostite la Salvamont de profesorii lor, ca să nu degere în cort.












Cascada Lolaia, în Cârnic











Alien








Tăul Pietrele

în creastă

Ochi

Lacul Bucura sub ploaie

Ieșire la teatru

Lacul Morii e unul dintre cele mai savuroase locuri din București. Merită să faci o plimbare singur, e ca o ieșire în oraș, la teatru. Doar că teatrul e viu, parte din viața Bucureștiului, o imagine pe care nu vrem să o știm, în fața căreia întoarcem capul, punem căștile pe urechi, comutăm canalul, ieșim din oraș… asta dacă avem de ales și nu suntem nevoiți să respirăm același aer cu ea.
Mă atrage Lacul pentru că apropierea unei ape mai întinse îmi amintește de Galați și mă eliberează de oraș. De mult mă gândeam că Lacul ar merita amenajat cu hidrobiciclete sau bărcuțe, cu terase pe faleză sau chiar pe apă. Locuitorii din zonă sunt de aceeași părere pentru că și-au amenajat singuri în vreo două locuri mici pontoane pentru sărit în apă, transformându-l în ștrand sau, după caz, în baia proprie. La marginile lacului plutește un strat de gunoaie - sticle de plastic, bidoane, crengi rupte, dar asta nu-i împiedică pe vreo câțiva băieți să se săpunească în forță. „Treci încoace că te rup cu bătaia” amenință o țigancă de care se agață urlând un puradel gol pușcă.
Sub un corcoduș cu fructe coapte, de zici că-s merele de aur, a răsărit, de la ultima mea plimbare pe lac, o tabără de țigani. S-au mutat în locuința de vară - au masă, scaune de plastic - chiar și față de masă netedă - covoare, un pat, o canapea, rufe întinse la uscat prin copaci și o țigăncușă care dansează în ritmul muzicii desculță pe o pătură. Noaptea trebuie să aibă o priveliște extraordinară cu luminile orașului!
Mai departe, la cotul lacului s-au construit ceva vile noi cu vedere la cartierul de case vechi, sărac, și pe maidanul din fața lor copiii bat toată ziua mingea sub un steag imens al Rapidului. Din zare, se apropie un camion într-o trombă de praf, mă opresc să surprind atmosfera într-o poză. Doi bărbați sapă cu vigoare în ceea ce mie mi se par a fi gunoaie; de fapt, sunt materiale de construcție „În spate, mă, tot e plin de cărămizi”…

Ochiul de lac într-o câmpie de betoane seci le aduce vag aminte locuitorilor din Crângași că era o vreme când peștele nu se cumpăra de la piață, ci se prindea în ostroave și parcă n-au uitat cum se face. Natura le oferă încă o dată ocazia de a pune ceva în plus pe masă, în schimbul a câteva peturi verzi sau adidași aruncați la pești…

„Insulița” – un fel de templu grecesc ratat – e idilică în spiritul de buruiană al împrejurimilor… Întocmai ca în Arcadia, sub sălcii se mai ascunde câte o pereche să-și șoptească ceva total acoperiți de muzica din boxele de la mașină, vreo familie cu copii sau vreun pescar în căutare de umbră.
Mă întorc – e încă devreme. Lacul e stăpânit de „localnici” până la ora la care lumea din rândul lumii termină cu serviciul, masa de seară, discuțiile cu copiii și ies pe lac la alergat, cu bicicletele, cu rolele sau cărucioarele cu copii. Mă intersectez totuși cu doi bicicliști. „Sunt morți” aud de la unul. „De ce mor pescărușii?” mă întreabă tare celalalt, pe post de replică de agățat. Mă uit spre apă – în lac și pe malul de beton zac doi sau trei pescăruși morți.

Interviu Tropa-Trop

Saptamana aceasta puteti sa cititi mai multe despre calatoria mea prin Asia intr-un interviu pe http://imperatortravel.blogspot.com/

Plimbare pe Lacul Morii

Refugiu ?! in Bucuresti










Puritate...










Tolanit fericit, dupa un snack la Mac :)











Apus printre ciulini













Peninsula de pe Lacul Morii

E atat de greu in Bucuresti sa gasesti un loc cu liniste. Sa nu mai auzi huruitul traficului si sa nu-i mai simti tensiunea pentru mai mult de cinci minute. Din cartierul tipic comunist unde stau n-ai unde sa scapi, pe undeva pe aproape… Oricum, parcurile noastre sunt minuscule si inconjurate de strazi, asa ca… inevitabil imi amintesc de padurile pe care polonezii le numeau parcuri.
Pe Lacul Morii macar se vede cerul intins. Scurtez drumul printre blocuri si apoi printre case si curti. Mirosul vag de vegetatie imi aduce pentru mai putin de un minut linistea in imaginea mea despre cum miroase la tara, seara.
Daca vii doar sa te uiti la cer e in regula. Daca mai arunci si un ochi poetic la spectacolul pamantesc, ai parte de o plimbare pe cinste. Pe Lacul Morii bucurestenii incinsi fac baie cu catei cu tot, pescuiesc si beau bere. Cei mai stilati alearga cu castile in urechi, creandu-si propriul sistem de izolare de realitate. Altii se plimba cu bicicleta, sau, dupa posibilitati, foiesc incoace si incolo niste scutere partzaitoare sau niste ATVuri pe langa care nu le vad bine pe pasnicele mamici cu carucioare. Dinspre satul de dincolo de Lacul Morii, doi barbati vin hotarati spre oras cu un carucior gol de supermarket (or merge sa-l returneze, nu?) Ceva figuri suspecte ma fac pana si pe mine – campioana inconstientei – sa nu ma aventurez pana pe insulita. „Ma enerveaza ca trec tot felul de fu..ti. Oai, ce faci, nene? Ai prins ceva, nene?” se plange un pescar serios colegului de hobby.
Dupa ce soarele coboara, daca sunteti curiosi sa vedeti, deasupra orizontului ramane dara aerului pe care-l respiram.
Cand am ajuns acasa, dupa haosul cumparaturilor din supermarket in care ne-am impiedicat unii de altii, mi-am dat seama ca tot drumul nu m-am ”uitat” la nimic, am mers ca printr-un coridor care taia intr-o masa siroinda de autosuficienta, de solduri largi si leganate, de plozi tinuti de mana si tricouri ridicate pe burta, rujuri si lantzauri, vorbe lejere, in largul lor, fitze de Italia si smecherii… Desi m-am plictisit de el, locul cu liniste dinauntru e singurul la indemana (cand nu-i ocupat cu turbulente, proteste sau automotiuni de cenzura).

Dansul

Cu siguranta, mai demult, sufletul meu a stat sub bluza inflorata si murdara a unei tiganci, in parul ei afumat si incalcit, pe sub covilitire, pe langa focuri, prin piete medievale. Altfel cum s-ar putea explica durerea aproape fizica pe care o simt atunci cand aud o muzica fumoasa si, dintr-un motiv sau altul, nu pot dansa? (si melancolia, supletea viselor neoprite de nimic care imi aluneca prin tot corpul la inceputul unei calatorii) Inima mi se strange ghem, un nod mi se aseaza in gat, mi se rupe sufletul ca nu pot dansa.
Tanjesc si visez la dans ca la un drog, la momentul de inspiratie cand, in mijlocul unei petreceri, nu mai pot sta jos, trebuie sa ma ridic sa dansez, chiar si singura in fata tuturor. Spalata de muzica ce siroieste peste mine; sufletul erupe, iradiaza, imi umple corpul de bucurie si eu nu ma mai gandesc la nimic, eliberata in lume, recreandu-mi sensul pentru care am fost creata, reafirnandu-mi originile indepartate, necunoscute.
Sunt convinsa ca dansul m-ar putea vindeca, daca ar fi nevoie; sangele meu ar striga energiile care au patruns peste veacuri pana la mine si as auzi forfota si tropot de cai, strigate, lemne pocnind in foc si descantece de tiganca.

Spus pe Romaneste!

Si asta e parte din ceea ce SUNTEM, nu doar griul din jur si circul.