Ieșire la teatru

Lacul Morii e unul dintre cele mai savuroase locuri din București. Merită să faci o plimbare singur, e ca o ieșire în oraș, la teatru. Doar că teatrul e viu, parte din viața Bucureștiului, o imagine pe care nu vrem să o știm, în fața căreia întoarcem capul, punem căștile pe urechi, comutăm canalul, ieșim din oraș… asta dacă avem de ales și nu suntem nevoiți să respirăm același aer cu ea.
Mă atrage Lacul pentru că apropierea unei ape mai întinse îmi amintește de Galați și mă eliberează de oraș. De mult mă gândeam că Lacul ar merita amenajat cu hidrobiciclete sau bărcuțe, cu terase pe faleză sau chiar pe apă. Locuitorii din zonă sunt de aceeași părere pentru că și-au amenajat singuri în vreo două locuri mici pontoane pentru sărit în apă, transformându-l în ștrand sau, după caz, în baia proprie. La marginile lacului plutește un strat de gunoaie - sticle de plastic, bidoane, crengi rupte, dar asta nu-i împiedică pe vreo câțiva băieți să se săpunească în forță. „Treci încoace că te rup cu bătaia” amenință o țigancă de care se agață urlând un puradel gol pușcă.
Sub un corcoduș cu fructe coapte, de zici că-s merele de aur, a răsărit, de la ultima mea plimbare pe lac, o tabără de țigani. S-au mutat în locuința de vară - au masă, scaune de plastic - chiar și față de masă netedă - covoare, un pat, o canapea, rufe întinse la uscat prin copaci și o țigăncușă care dansează în ritmul muzicii desculță pe o pătură. Noaptea trebuie să aibă o priveliște extraordinară cu luminile orașului!
Mai departe, la cotul lacului s-au construit ceva vile noi cu vedere la cartierul de case vechi, sărac, și pe maidanul din fața lor copiii bat toată ziua mingea sub un steag imens al Rapidului. Din zare, se apropie un camion într-o trombă de praf, mă opresc să surprind atmosfera într-o poză. Doi bărbați sapă cu vigoare în ceea ce mie mi se par a fi gunoaie; de fapt, sunt materiale de construcție „În spate, mă, tot e plin de cărămizi”…

Ochiul de lac într-o câmpie de betoane seci le aduce vag aminte locuitorilor din Crângași că era o vreme când peștele nu se cumpăra de la piață, ci se prindea în ostroave și parcă n-au uitat cum se face. Natura le oferă încă o dată ocazia de a pune ceva în plus pe masă, în schimbul a câteva peturi verzi sau adidași aruncați la pești…

„Insulița” – un fel de templu grecesc ratat – e idilică în spiritul de buruiană al împrejurimilor… Întocmai ca în Arcadia, sub sălcii se mai ascunde câte o pereche să-și șoptească ceva total acoperiți de muzica din boxele de la mașină, vreo familie cu copii sau vreun pescar în căutare de umbră.
Mă întorc – e încă devreme. Lacul e stăpânit de „localnici” până la ora la care lumea din rândul lumii termină cu serviciul, masa de seară, discuțiile cu copiii și ies pe lac la alergat, cu bicicletele, cu rolele sau cărucioarele cu copii. Mă intersectez totuși cu doi bicicliști. „Sunt morți” aud de la unul. „De ce mor pescărușii?” mă întreabă tare celalalt, pe post de replică de agățat. Mă uit spre apă – în lac și pe malul de beton zac doi sau trei pescăruși morți.

Interviu Tropa-Trop

Saptamana aceasta puteti sa cititi mai multe despre calatoria mea prin Asia intr-un interviu pe http://imperatortravel.blogspot.com/

Plimbare pe Lacul Morii

Refugiu ?! in Bucuresti










Puritate...










Tolanit fericit, dupa un snack la Mac :)











Apus printre ciulini













Peninsula de pe Lacul Morii

E atat de greu in Bucuresti sa gasesti un loc cu liniste. Sa nu mai auzi huruitul traficului si sa nu-i mai simti tensiunea pentru mai mult de cinci minute. Din cartierul tipic comunist unde stau n-ai unde sa scapi, pe undeva pe aproape… Oricum, parcurile noastre sunt minuscule si inconjurate de strazi, asa ca… inevitabil imi amintesc de padurile pe care polonezii le numeau parcuri.
Pe Lacul Morii macar se vede cerul intins. Scurtez drumul printre blocuri si apoi printre case si curti. Mirosul vag de vegetatie imi aduce pentru mai putin de un minut linistea in imaginea mea despre cum miroase la tara, seara.
Daca vii doar sa te uiti la cer e in regula. Daca mai arunci si un ochi poetic la spectacolul pamantesc, ai parte de o plimbare pe cinste. Pe Lacul Morii bucurestenii incinsi fac baie cu catei cu tot, pescuiesc si beau bere. Cei mai stilati alearga cu castile in urechi, creandu-si propriul sistem de izolare de realitate. Altii se plimba cu bicicleta, sau, dupa posibilitati, foiesc incoace si incolo niste scutere partzaitoare sau niste ATVuri pe langa care nu le vad bine pe pasnicele mamici cu carucioare. Dinspre satul de dincolo de Lacul Morii, doi barbati vin hotarati spre oras cu un carucior gol de supermarket (or merge sa-l returneze, nu?) Ceva figuri suspecte ma fac pana si pe mine – campioana inconstientei – sa nu ma aventurez pana pe insulita. „Ma enerveaza ca trec tot felul de fu..ti. Oai, ce faci, nene? Ai prins ceva, nene?” se plange un pescar serios colegului de hobby.
Dupa ce soarele coboara, daca sunteti curiosi sa vedeti, deasupra orizontului ramane dara aerului pe care-l respiram.
Cand am ajuns acasa, dupa haosul cumparaturilor din supermarket in care ne-am impiedicat unii de altii, mi-am dat seama ca tot drumul nu m-am ”uitat” la nimic, am mers ca printr-un coridor care taia intr-o masa siroinda de autosuficienta, de solduri largi si leganate, de plozi tinuti de mana si tricouri ridicate pe burta, rujuri si lantzauri, vorbe lejere, in largul lor, fitze de Italia si smecherii… Desi m-am plictisit de el, locul cu liniste dinauntru e singurul la indemana (cand nu-i ocupat cu turbulente, proteste sau automotiuni de cenzura).

Dansul

Cu siguranta, mai demult, sufletul meu a stat sub bluza inflorata si murdara a unei tiganci, in parul ei afumat si incalcit, pe sub covilitire, pe langa focuri, prin piete medievale. Altfel cum s-ar putea explica durerea aproape fizica pe care o simt atunci cand aud o muzica fumoasa si, dintr-un motiv sau altul, nu pot dansa? (si melancolia, supletea viselor neoprite de nimic care imi aluneca prin tot corpul la inceputul unei calatorii) Inima mi se strange ghem, un nod mi se aseaza in gat, mi se rupe sufletul ca nu pot dansa.
Tanjesc si visez la dans ca la un drog, la momentul de inspiratie cand, in mijlocul unei petreceri, nu mai pot sta jos, trebuie sa ma ridic sa dansez, chiar si singura in fata tuturor. Spalata de muzica ce siroieste peste mine; sufletul erupe, iradiaza, imi umple corpul de bucurie si eu nu ma mai gandesc la nimic, eliberata in lume, recreandu-mi sensul pentru care am fost creata, reafirnandu-mi originile indepartate, necunoscute.
Sunt convinsa ca dansul m-ar putea vindeca, daca ar fi nevoie; sangele meu ar striga energiile care au patruns peste veacuri pana la mine si as auzi forfota si tropot de cai, strigate, lemne pocnind in foc si descantece de tiganca.

Spus pe Romaneste!

Si asta e parte din ceea ce SUNTEM, nu doar griul din jur si circul.

Intoarcerea

Intai a fost un sentiment reconfortant ca peste tot in jur se vorbea romaneste. Imi venea sa zambesc continuu, pasind fara graba spre biroul de verificare a pasapoartelor. Banalul dialog „Buna seara” (intins pasaportul), „Multumesc” suna intr-un fel aparte si imi marca oficial trecerea, intoarcerea.
Apoi mi-am redescoperit dulapul cu haine, lucrurile marunte si uitate, m-am minunat de cate haine poate sa aiba un om si am gandit cu voce tare: „La ce mi-or fi trebuind” (in conditiile in care in ultima luna tot schimbasem si spalasem doua camasi si doua perechi de pantaloni).
La prima iesire in Bucuresti, am gasit „Romania” bine – multi oameni de toate varstele mergand pe bicicleta, gradina botanica verde, parcul izvor cocolosindu-se intr-o iarba inalta, copacii erau infloriti, mirosea a petale (mi-l aminteam chel si cu doar cativa tarusi de viitori copaci plantati pe ici pe colo).
Incet, dar sigur, am fost insa absorbita in suvoiul vietii de zi cu zi din tara si inca ma lupt sa-mi pastrez toleranta si pacea cu care m-am intors din Asia.
Dupa impresia buna pe care mi-a facut-o numarul mare de biciclisti, o impresie proasta mi-a facut-o negativismul romanilor. Mi s-a spus: „Cum e pe acolo? Nu cred ca e mai rau ca la noi”. Trecand peste ignoranta (romanul nu stie, dar presupune si are o parere despre orice), avem impresia ca suntem cei mai napastuiti. Ce mult ne-ar folosi daca in loc sa bagam banii intr-un apartament am scoate capul in lume...
Mi se pare ca suntem oarecum o natie de copii vitregi care isi privesc parintii cu respingere. Am impresia ca ultima legatura cu spiritul romanesc a ramas undeva in perioada interbelica, inainte de comunism care ne-a bulversat valorile si ne-a introdus in mentalul colectiv goana dupa material, a taiat legaturile cu creatiile spiritului, a incetat sa mai promoveze inteligenta, inlocuind-o cu abilitatea de a te „strecura”, de a te descurca. Ceva care traieste in noi, transmis de demult, ne face sa uram ceea ce am devenit, sa nu mai stim exact cine suntem.
O familie obisnuita de nepalezi (parintii si copii) traieste intr-o singura camera unde dorm, gatesc si mananca. Toaleta e afara, comuna. Au electricitate cu program. Si totusi, stiu bine cine sunt si sunt mandri de asta. Indonezienii studiaza in clasele primare obligatoriu dans traditional la scoala si au facultate de dans traditional. Daca unul dintre copii merge la scoala de arte, e mandria familiei (nu e considerat viitor muritor de foame si parintii nu incearca sa-l convinga sa se faca avocat).
Poate ar trebui sa ne mai dam o sansa. („Ce sansa cand astia distrug tara?”, insa..) Un popor care se pretuieste pe sine si e deschis la cunoastere (adica mai degraba Yahoo News si Google decat Stirile ProTv) nu poate fi dus de nas oricum.


Vezi mai multe video din Blog

Annapurna Base Camp Trek - Himalaya

Jumping for joy! Pe ultima suta de metri, intre MBC (Machapuchare Base Camp - 3700) si ABC (Annapurna Base Camp - 4100)








In vale, cu vedere spre MBC








Annapurna Base Camp la rasarit (micuta, in stanga fotografiei)








Annapurna itself











Marcaj pe traseu







Vf. Machapuchare (6993 m). In traducere din limba nepali, "Coada de peste". Daca aveti vreme frumoasa, mr. "Fishtail" se poate zari inca de pe la inceputul trekului; noi, insa, nu am avut norocul sa-l vedem asa devreme si-l tot vanam cu privirea, asa ca a ramas un adevarat punct de referinta.








Sus, cu vedere la Annapurna











Intoarcere

Viata pastorala. Desi muntii ii vezi de aproape abia in ultima zi de urcare, timp de patru-cinci zile treci prin peisaje la fel de interesante - paduri de rododendroni rosii, fluturi, cascade, poduri subrede :), urci si cobori sute de metri in aceeasi zi si arunci o privire spre viata adevarata a poporului nepalez.