joi, 15 octombrie 2009

Toate panzele sus, din nou!

Au trecut doua luni de cand sunt in Indo si e timpul pentru o noua calatorie. Primul tur mai amplu incepe in Surabaya, oras-port din nord-vestul insulei Jawa, de unde sper sa fac un salt cu vaporul pana in sudul insulei Kalimantan – jungla si urangutani !!! – in orasul Banjarmasin care, dupa descrierile din Lonely Planet si dupa imaginatia mea ar trebui sa arate ca un fel de Venezie asiatica – piete pe apa, schimb de produse din barca in barca, multe culori... Pe lista in sudul Kalimantanului mai sunt cateva orasele in apropiere de Banjarmasin unde se afla mine de pietre pretioase si diamante, Negara – care in sezonul ploios arata ca un oras-insula, suspendat deasupra apei si Kandangan, de unde intentionez sa ajung cu autobuzul la Gosia (prietena mea din Polonia) care studiaza in Samarinda.
Impreuna vom calatori 16 ore cu autobuzul pana in Pulau Derawan (pulau = insula) – imaginea tipica a paradisului, vom sta catva timp la localnici si sper sa vedem delfini. Apoi, vrem sa ajungem in insula Sulawesi pe care sa o traversam de la nord la sud si neaparat sa incercam „snorkelling” in fascinanta lume de sub apa. Colegii care au incercat deja spun ca este magic!

Filozofii...

Bursa asta m-a facut sa imi dau seama ca ideea romanilor de a se „vinde”, de a-si pune eticheta de natiune ospitaliera nu are nici o baza...

In Ro, la un accident in trafic, lumea se strange, se holbeaza, mai rar te ia cineva cu masina sa te duca la spital, cel mult vor suna la 112... Ca sa nu mai vorbesc de faptul ca n-ai sa vezi in veci ca un necunoscut pe care il rogi sa te ia cu masina sa isi schimbe drumul pe care il are de facut ca sa te duca pe tine unde ai nevoie. Ba mai mult, daca faci autostopul si le spui ca nu ai bani, uneori pur si simplu se opresc si iti spun sa cobori (cand in toata Europa autostopul e gratis, pentru calatori fara bani, dar cu mult suflet) – normal, pot sa gaseasca un „client” care poate are ceva bani.

In Indo, ambele variante au fost traite de mine sau colegii mei.

Daca ai un accident (in Indo se intampla des pentru ca 98% din transport este pe motor, poate de-asta si sunt atat de prompti in a reactiona), oricat de mic, pana sa te dezmeticesti, te ia cineva pe sus sa te duca la spital, chiar daca nici nu te cunoaste... Totusi, din experienta, autorul indonezian al accidentului a incercat de fiecare data sa evite responsabilitatea... probabil in virtutea faptului ca avea de-a face cu „bule” care sunt oricum plini de bani?!

Personal, am rugat un indonezian sa ma duca pana ‚mai incolo’ cu motocicleta (am facut autostopul) ca sa iau autobuzul spre aeroport si el m-a dus pana la aeroport. Ba a mai facut si pana pe drum, am oprit un pic... , a pus benzina si nu a vrut nici un ban..., mi-a spus ca atunci cand ajuta pe cineva, ajuta sincer, din inima. L-am invitat in oras intr-o seara... din pacate, atunci rupeam prea putin pe indoneziana si el nu prea pe engleza...

Asa ca daca vreti sa aflati ce inseamna ospitalitatea din suflet, faceti o calatorie pana la capatul lumii...

Poate candva romanii au fost si ei ospitalieri, poate inca mai sunt, prin sate, prin Ardeal, prin Bucovina... dar, in mare, aceasta trasatura de caracter nu mai e a noastra.

Anii de comunism ne-au nenorocit sufletul – atat oamenilor care au trait in acea perioada, cat si celor care au fost de-abia atinsi usor in copilarie, ca mine. Din cauza acelor 50 de ani suntem suspiciosi, egoisti, tematori... nu vorbesc din observatii gratuite, ci doar analizandu-ma pe mine... In tara, sunt considerata o persoana buna si deschisa. Raportandu-ma, insa, la colegii mei si la spiritul de aici – imi dau seama ca nu-i chiar asa...

Colegii mei de aici m-au ironizat cand le-am spus ca mi-e teama sa imi cumpar o bicicleta ca sa nu cumva sa mi se fure dupa prima saptamana (experienta din Romania). In Jogja, poti sa iti lasi bicicleta o zi intreaga nelegata pe un drum principal si o vei gasi tot acolo, cu toate la locul ei... pe verificatelea. Sebastian din Argentina si Daniela din Ecuador si-au lasat castile si telefoanele mobile inauntru pe marginea strazii si, dupa cateva ore, le-au gasit, cuminti, la locul lor. Si e o tara mult mai saraca decat Romania, dar religia are cuvantul cel mai greu de spus la capitolul asta.

In Romania, daca esti generos, lumea zice: ok, e alegerea lui sa faca cinste mereu, cu atat mai bine pentru noi, probabil are mai multi bani de se ofera mereu sa plateasca... Asa ca mi-am propus sa fiu precauta, dar aici lucrurile – iesitul in oras, filmele, cartile – functioneaza pe baza unui schimb relaxat, cu inima deschisa, schimb care nu se cuantifica, dar din care ai de castigat, in primul rand prietenie.

Parintii ma avertizeaza de departe – ai grija in cine ai incredere, pe cine primesti in casa... Dar increderea e baza unei prietenii, iar aici totul porneste de la principiul – iti acord incredere, pana la proba contrarie. Contrar lectiei invatate din Romania – nu ma deschid din prima, sunt intai suspicios, incrunt spranceana sa vad daca meriti sa-mi deschid sufletul si casa... Un om suspicios e un om intunecat... cine isi doreste o astfel de companie?

Cele cateva lectii invatate in Romania mi-au creat ceva probleme la inceput. Din fericire, sunt suficient de flexibila cand vine vorba de adaptarea la bine...

vineri, 9 octombrie 2009

My indonesian boyfriend


Idul Fitri in pictures




















Teroristi pusi la respect


















Steaua evreiasca injunghiata


















Pe tricoul lui scrie - "Cineva care pleaca atunci cand vine Ramadanul"


















Soldatelul lui Allah


















Girl power...












Cantand pentru Allah













Islamul nu este terorism, in limba indoneziana



























Super armament

















Gaza will never die! Save Palestina!














Confusing Idul Fitri

Incerc sa ajung „la zi” cu scrisul pe blog si rememorez finalul Ramadanului – sarbatoare numita aici Idul Fitri. Momentul a fost asteptat cu muuulta nerabdare atat de indonezieni, cat si de buleh care isi doreau sa poata rontai liberi pe strazi in timpul zilei sau sa poata manca in oras cu colegii indonezieni.
Jogja sarbatoreste finalul Ramadanului cu o mare parada stradala a tuturor scolilor din oras care pregatesc dansuri, cantece si care alegorice pentru placerea publicului.
Cu ochii cat sarmalele si obiectivul pregatit, am fost martora a diverse mesaje contradictorii, unele destul de socante, cum ar fi momentul in care o gigantica stea evreiasca a fost injunghiata cu un pumnal urias in cadrul uneia dintre reprezentatiile organizate de scoli. Pe langa cantece traditionale (melodia despre Awah = Allah pe care stiam cu totii sa o fredonam la finalul serii) si dansuri, elevi de toate varstele au defilat prin fata noastra cu mitraliere, cutite, bombe si tancuri, menite sa transmita cele mai contradictorii mesaje – „Islam is not terrorism” ; „Save Palestina!” – unii dintre ei au impartit pliante cu mesaje de genul asta... Asa ca la finalul serii habar n-aveam ce sa mai credem... in conditiile in care pana atunci Indonezia fusese pentru noi o tara musulmana, dar cu un grad ridicat de toleranta.
Eram cu atat mai confuzi cu cat... toate aceste manifestari erau organizate de scoli, iar unii dintre cei mici cantau cu atata pasiune despre Allah agitand un cutit de jucarie...

Merapi in pictures














Dolce vita indoneziana













Ralu inghetata pe varful vulcanului Merapi


















In pozitia favorita, foto by Gosia













Ralu si Gosia

















Hm...


















Grupul cataratorilor pe Merapi: o romanca si trei polonezi - Slavek, Gosia si Anna














Merapi sunrise, by Gosia
















Localnica din Selo

















Slavek aparand mingea Gosiei












Anna, cea mai bule si printesa dintre noi, intr-un autobuz indonezian, spre Merapi

Gunung Merapi

Am aniversat o luna de la aterizarea in Indonezia printr-o excursie pe Gunung Merapi (in limba indoneziana, muntele de foc), un vulcan activ de aproape 3.000 m, din apropiere de Jogja.
Dupa un drum fragmentat intre diverse autobuze, am avut norocul sa fim pescuiti de o masina de familie, cu sase locuri care ne-a trecut serpentinele cu minimum de indispozitie pentru noi (fata de varianta autobuz minuscul in care oamenii se inghesuie pana la refuz).
Urcusul pe muntii din Indonezia incepe noaptea pentru a prinde rasaritul pe varf si a cobori pe racoare (cat de cat), asa ca pe la 12 si jumatate ghidul ne-a batut in geam, iar la 1 eram la inceputul traseului.
In prima parte a urcusului alunecam prin praful care ne intra in toate orificiile posibile, urmeaza etapa stanci de catarat si transpiratie rece, vant, dupa care, mai aproape de varf, descoperim ca stancile incep sa fie calde si prin crapaturi ies aburi fierbinti, suficient cat sa faci un ceai pe creasta...mmm... Sus, insa, ora 5 dimineata, frig de crapa pietrele. Degetele ni se umfla pe butoanele aparatului foto si ne zgribulim in spatele unei stanci in asteptarea rasaritului, impreuna cu un mic grup de cehi.
Geana de lumina coloreaza orizontul si facem pozele memorabile repede-repede, grabiti sa o stergem spre zone mai caldute... nimic mai usor sub soarele indonezian care zambeste cu 30 de grade la 7 dimineata...
La intoarcere, noroc pe toata linia – masina organizatiei care se ocupa de rezervatie are drum chiar in Jogja! Hitchikingul e simplu si sigur in Indonezia, oamenii vor pur si simplu sa te ajute si sa afle mai multe despre tine...

About

toateBlogurile.ro