Bestia devoratoare de kilometri din mine nu poate sta locului. Adulmeca harta si se zgaieste hamesita la insule indepartate, podisul Tibet, America de Sud, fiordurile scandinave. Ce-ar mai rupe lantul...
Cum voi avea toata viata la dispozitie sa ma ingrop in zile care seamana una cu cealalta, serviciu si responsabilitati de om mare, o s-o las libera sase luni in Asia de Sud-Est, spre care ii tot sticleau ochii curiosi, sa cotrobaie printre insule si sa scarpine vulcanii in crestet.
Inainte de asta, insa...
Bestia trebuie sa isi ia ceva precautii medicale. Nu ca ar transmite ea ceva turbare care te face sa lasi jobul si, in loc sa bagi banii in masina, sa investesti in experienta vietii tale... Ar fi bine daca ar fi molipsitor! Dar, nu... e vorba de vaccinurile necesare pentru calatoriile in Asia: impotriva hepatitei A si B, febrei tifoide, meningitei si difteriei care se cam simt la buzunar, valorand in total peste 600 de lei, dar te scapa de griji.
Detalii tehnice: substantele miraculoase se gasesc la Farmacia Doina din spatele magazinului Unirea. In Bucuresti, exista doar doua locuri „la stat” unde iti poti face vaccinurile: Victor Babes si Centrul de Vaccinari internationale de langa Cismigiu. La Babes consultatia e 100 de lei (doar pentru aplicarea unor vaccinuri!), iar la Centrul de Vaccinari nu au vaccinurile! Hai noroc, monser, noi sa fim sanatosi!
Mai mult, la Babes am nimerit cand d-na doctor era in concediu si, fiind de neinlocuit, nu exista nimeni care sa ma poata vaccina in perioada respectiva. Asa ca timpul a trecut... si voi pleca fara ultima doza de vaccin hepatita A+B...
Daca aveti nevoie de vaccinari, cel mai simplu este sa cumparati fiolele si sa mergeti cu ele la medicul de familie. Se fac cate doua, la interval de zece zile. Eu am optat pentru vaccinarea rapida pentru hepatita: 0, 7 si 21 de zile, desi ma indoiesc ca in Indonezia voi mai gasi ultima doza pentru rapel.
Noroc cu tarisoara noastra, ca suntem obisnuiti cu apa de robinet prin care inoata diverse bacterii si shaworma de la coltul strazii: imi spunea Andreea de la Ambasada Indoneziei ca bursierii din Europa de Est sunt mult mai rezistenti la boli decat cei din Vest si ca invata mai usor limba. Traiasca!
joi, 30 iulie 2009
miercuri, 29 iulie 2009
Decolăm spre aventură!

Am intrat pe ultima sută de metri până la cea mai tare experienţă din viaţa mea: şase luni în Indonezia, unul dintre locurile pe care le fixezi cu privirea pe hartă şi te întrebi dacă vei ajunge vreodată acolo.
Timp de jumătate de an voi studia pictura şi voi fura meşteşug (olărit, prelucrare metale, pictură pe textile) la Institutul de Arta din Yogyakarta (în limba bahasa indonesia se numeşte Institut Seni, spre încântarea colegei omonime de la Business Standard care s-a văzut patroana artei într-o limbă îndepărtată).
În funcţie de finanţe, sper să mă pot plimba prin ţările învecinate Indoneziei care te fac să te gândeşti la masaj şi plaje senine: Malaezia, Thailanda, Filipine sau poate... Australia. La un moment dat m-am gândit că aş putea merge iarna să schiez la Nagano, în Japonia, dar după o sumară documentare mi-am dat seama că ar fi muult prea scump. Si neaparat spectaculosul Singapore.
Timp de jumătate de an voi studia pictura şi voi fura meşteşug (olărit, prelucrare metale, pictură pe textile) la Institutul de Arta din Yogyakarta (în limba bahasa indonesia se numeşte Institut Seni, spre încântarea colegei omonime de la Business Standard care s-a văzut patroana artei într-o limbă îndepărtată).
În funcţie de finanţe, sper să mă pot plimba prin ţările învecinate Indoneziei care te fac să te gândeşti la masaj şi plaje senine: Malaezia, Thailanda, Filipine sau poate... Australia. La un moment dat m-am gândit că aş putea merge iarna să schiez la Nagano, în Japonia, dar după o sumară documentare mi-am dat seama că ar fi muult prea scump. Si neaparat spectaculosul Singapore.
Indonezia este cea mai mare ţară arhipelag din lume, având 18.100 de insule (dintre care 6.000 nelocuite) şi ocupă locul patru în lume la densitatea populaţiei. Doar capitala, Jakarta, are aproape nouă milioane de locuitori.
Denumirea "Indonezia" vine din grecescul indos şi nesos, adică "Marile Pământuri de la est de India". Este o republică prezidenţială care şi-a declarat independenţa faţă de Olanda în 1945.
Elementele reprezentative pentru cultura indoneziană sunt batik-ul - pictarea materialului textil, gamelan-ul - instrument muzical de percuţie care arată ca nişte oale înşiruite una după alta, teatrul de păpuşi wayang kulit la care se folosesc păpuşi bidimensionale şi dansurile Ramayana.
Cu toate fotografiile de paradis, Indonezia este o ţară în care oamenii trăiesc foarte prost şi am fost avertizată că voi fi tratată ca o "albă" plină de bani, numai bună de exploatat. Avantajul meu e ca stiu si cum e in tabara cealalta - si in Romania sunt restaurante care practica preturi diferite fata de clientii straini. Prima abilitate pe care sper să mi-o dezvolt este cea de a negocia.
1 RON= 3,350.74 rupii indoneziene. O bere costa aproximativ 2.000 de rupii.
Indonezia este, în mare parte, musulmană, celebra insulă Bali fiind o enclavă hindusă. Grupările extremiste dezvoltă oarece activitate prin zonă, dovadă atentatele recente din Jakarta (atacurile din Bali din 2005 au ruinat turismul local), dar să sperăm că le-a ajuns şi că în următoarea perioadă vor sta liniştiţi.
Aşadar, pe 13 august, decolăm spre aventură!
marți, 21 iulie 2009
Piosenie de actualitate
Bucureştiul e plin de oameni interesanţi... Din galeria tipului care comentează meciuri imaginare în autobuz şi care e un adevărat spectacol (spun cei care l-au auzit), astazi, în drum spre serviciu, mi se opreşte privirea pe colecţia de cruci şi mătănii vizibilă mai sus, care n-ar avea nici un farmec fără insigna cu Maica Domnului (fiecare cu fanii lui...). Scot discret aparatul foto din geantă să imortalizez altarul la purtător al mamaiei din imagine.
Bunicuta mai are, insa, si o alta imagine de impartasit publicului de ocazie. Nici bine nu plecăm de la Aviatorilor, că se întoarce spre o doamnă de lângă ea şi începe o poveste încâlcită despre o pensie la care are dreptul şi, fireşte, nu i se dă, în care e implicat şi preşedintele Ligii Naţionale pentru Apararea Drepturilor Omului, Alexandrina Gătej, fina preşedintelui Băsescu - "o beţivancă ordinară", repetă de mai multe ori mamaia cu evlavia la vedere.
- "Eu zic să-i daţi în judecată!" se implică o voce dintre călători.
Mamaia mai arunca ceva cuvinte "pioase" la adresa presedintelui, il amesteca si pe Ceausescu in discutie si tot ce a construit el si "n-or sa faca astia" (e clasic, stiu)... si incepe sa recite o poezie probabil compusa de ea si menita sa exprime toate frustrarile si nemultumirile prezentului, un amestec de viata grea, pretul painii, politicieni, inceputa cu memorabilul "Basescu, ca sef de tara/ Nu te bate, dar te-omoara".
Coboara din autobuz, continuand sa recite. Calatorii adera usor la mesajul mamaiei, comentand in urma ei. "Da, ce le ştie baba, le zice bine!"... Inutil sa mai spun... eternul roman, iubitor de poezie!
Ce ne-am face fara ei: curajosii, senilii care isi permit sa fie aparte - sau n-au incotro!
Mai jos, un filmulet care surprinde atat de bine lumea noastra, dar mai ales sanatatea gratis din spatele unui hohot de ras, de care de cele mai multe ori uitam sa beneficiem.
Bunicuta mai are, insa, si o alta imagine de impartasit publicului de ocazie. Nici bine nu plecăm de la Aviatorilor, că se întoarce spre o doamnă de lângă ea şi începe o poveste încâlcită despre o pensie la care are dreptul şi, fireşte, nu i se dă, în care e implicat şi preşedintele Ligii Naţionale pentru Apararea Drepturilor Omului, Alexandrina Gătej, fina preşedintelui Băsescu - "o beţivancă ordinară", repetă de mai multe ori mamaia cu evlavia la vedere.
- "Eu zic să-i daţi în judecată!" se implică o voce dintre călători.
Mamaia mai arunca ceva cuvinte "pioase" la adresa presedintelui, il amesteca si pe Ceausescu in discutie si tot ce a construit el si "n-or sa faca astia" (e clasic, stiu)... si incepe sa recite o poezie probabil compusa de ea si menita sa exprime toate frustrarile si nemultumirile prezentului, un amestec de viata grea, pretul painii, politicieni, inceputa cu memorabilul "Basescu, ca sef de tara/ Nu te bate, dar te-omoara".
Coboara din autobuz, continuand sa recite. Calatorii adera usor la mesajul mamaiei, comentand in urma ei. "Da, ce le ştie baba, le zice bine!"... Inutil sa mai spun... eternul roman, iubitor de poezie!
Ce ne-am face fara ei: curajosii, senilii care isi permit sa fie aparte - sau n-au incotro!
Mai jos, un filmulet care surprinde atat de bine lumea noastra, dar mai ales sanatatea gratis din spatele unui hohot de ras, de care de cele mai multe ori uitam sa beneficiem.
luni, 22 iunie 2009
A woman in Crai
Ma trezeste din somn mirosul proaspat de fragi. Prin vagon trece un tigan care vinde fragutze in cosuri mici din pai, cu 10 lei cosuletul. Mi-e prea somn, imi asez mai bine pantalonii de polar sub cap si dorm dusa pana in gara la Brasov cand – gata gata sa raman in tren – nu stiu cum sa-mi adun mai repede lucrurile si sa cobor.
Cea de-a doua iesire pe munte de una singura este in Piatra Craiului, muntele meu favorit. Urc pe traseul cel mai la indemana care incepe la Fantana lui Botorog. In jurul meu chiuie pasarelele, soarele se joaca printre frunze si simt din nou ca mirosul asta de pamant, iarba si vant va fi un loc unde ma voi putea intoarce oricand, ca un fel de „acasa” mai mobil, nu atat de punctual localizat. La Curmatura, lume putina – e abia vineri, ora 2 dupa-amiaza. Regasesc pisica si cei doi Saint-Bernarzi... Dupa o ciorba si un pic de peisaj savurat pe terasa o pornesc spre varful Turnul Pietrei Craiului unde nu mai fusesem niciodata. Super traseu, cu stanci de catarat, lanturi si senzatii – atat cat se poate fara asigurare (3 ore dus-intors). Aproape de varf, ii prind din urma pe baietii care plecasera cu ceva timp inaintea mea de la cabana si stam un pic de vorba. Sunt din Miercurea Ciuc si contempla muntii Bucegi, care se vad in departare.
- Bucegi, ce sa facem in Bucegi? Acolo e plin de bucuresteni. Se intalnesc acolo pe carare, cand dau coltu’ – „Ce faci, fratele meu?”
Zambesc la „xenofobismul” fara de locuitorii Capitalei, asa ca ma intreaba:
- Esti de-acolo?
Da-ul meu starneste un ras general, dar sunt cu totii de acord ca daca m-am nascut la Galati „nu se pune”.
- In Bucegi, vezi mamicile ca-si plimba copii cu caruciorul...oa...oa si-i baga suzeta in gura...
Fac niste poze pe varf si dau peste o cruce ridicata de colegii de drumetie ai unui ghnionist care a murit pe munte lovit de traznet fix la ora 12.20. Cata precizie...
- Cum si-or fi dat seama? comenteaza baietii.
- Da, a murit dupa ce a trimis un mesaj la ora 12 cu „Cineva ma iubeste”...
- Sau o fi trecut unu pe aici si inca mai avea curent si o fi zis, ia sa-mi incarc eu telefonul...
- Asa ca daca ni se descarca telefoanele, bai, te trimitem pe tine sa stai pe creasta...
- Ia vezi, ma, ca te-ai inrosit si nu am iaurt dupa mine sa te dau diseara...
- Da' avem branza... Avem apa sa il spalam...
- Da, ii facem o frectie cu branza si dupa aia facem un dus...
- Da, ma, mulgem o capra neagra...
- Ca sta aia sa o mulgi tu!
Baietii merg in continuare la refugiul Ascutit, unde vor innopta, iar eu ma intorc la cabana. Apropo de mamici care plimba carucioarele prin Bucegi, pe la 10 seara la cabana ajunge o familie cu o fetita de doar un an si patru luni. Micuta Andreea Ioana a plans un pic si s-a linistit. Oricum, a fost mult mai discreta decat obisnuitele sforaituri de la priciuri.
De dimineata, mananc in graba o omleta si la 7.30 o sterg spre varful Ascutit pentru ca, desi eu imi aduceam aminte ca nu era asa mult de catarat, harta ma contrazice si am ceva de mers. Memoria mea distorsionata retine din prima excursie in Piatra Craiului doar lucrurile frumoase, entuziasmul de a ma catara pe stanci, de a urca si cobori treptele crestei, de a gasi combinatia castigatoare de pasi pentru a te cocotza. Traseul este, insa, mult mai nesuferit si am descoperit ca nu iti poti forta prea mult organismul dincolo de limitele lui, oricat de ambitios ai fi. Am scos pana in Ascutit timpul record de o ora si trei sferturi.
La 9.30 porneam pe traseul de Creasta - aceeasi experienta minunata pe care mi-o aminteam, doar ca acum sunt contra cronometru – din Zarnesti am un tren la 15.30 si inca unul la 17.00. Nu indraznesc sa sper la cel de la 15.30... Primul meu traseu in Crai a durat 12 ore, cu coborare pe la Brusturet – Pestera Dambovicioarei. Dupa ce merseseram in continuu de la 8 dimineata, la 8 seara nimeni nu era dispus sa ne cazeze pentru ca vroiam sa ramanem doar o noapte. Ne-au spus verde in fata – pentru o noapte, nu murdarim asternuturile...
La 12 fara ceva ajung pe Piscul Baciului, punctul cel mai inalt si, dupa un popas alaturi de alti drumeti, ma dau de-a dura (sintagma luata destul de "la propriu" pe o panta cu inclinatie de vreo 70 de grade si grohotis) pe coborarea infernala spre refugiul Grind, timp de o ora. Se putea si mai rau – ultima data cand am coborat, ploua - ceea ce e o situatie vesela: pietrele o iau la vale sub tine, pe iarba aluneci ca pe derdelus. Din fericire, am avut o vreme superba...
De la Grind, intentionez sa o iau prin prapastiile Zarnestilor. Dau peste niste baieti cu bicicletele si ei imi spun ca e cel mai scurt traseu, asa ca o iau la picior. Mai departe, cand nu mai gaseam marcajul, ma intalnesc cu doi baieti care dadeau o tura cu ATV-ul – imi arata drumul si se ofera sa ma duca mai rapid daca ma intalnesc la intoarcere. Mai dau peste un cuplu care se plimba alene pe un camp verde, cu tapetul larg al Craiului pe fundal. Toti se mira ca merg singura pe munte, chiar si un om pe care il intalnesc mai jos, iesind dintr-o gospodarie. Dar e acelasi lucru ca si cand ar fi un baiat, le spun. Pe munti „grei” urca oameni civilizati si daca e sa vina ursul si esti intr-un grup, pericolul e acelasi. Singura smecherie e ca, atunci cand pornesc, eu nu ma gandesc ca mi s-ar putea intampla ceva rau.
In sat, ma ajung din urma baietii cu ATV-urile si ma duc cativa kilometri mai jos, spunandu-mi ca e mai simplu sa iau autobuzul spre Brasov din Moeciu decat sa merg pe traseul pe care il aveam eu stabilit. M-am bazat pe faptul ca ei cunosteau imprejurimile si tocmai cand imi blestemam zilele, ramasa sa merg pe un drum de tara, printr-un sat necunoscut (cica mai aveam 6 km pana la Moeciu), opreste o masina cu un cuplu care mergea la BRASOV! Eram obosita, prafuita, rupta de soare si nu-mi venea sa cred ca zbor pe bancheta din spate a unei masinutze care bubuia de muzica house spre BRASOV! La 16.00 eram in oras, in condtiile in care la 14.30 abia scapasem de drumul forestier si iesisem in sat!
Ii multumesc lui Dumnezeu ca a fost atunci langa mine si le doresc numai bine baietilor cu ATV-urile si cuplului din masina care a aparut "in perfect timing", altfel faceam o mama de insolatie!
La gara, am avut in jumatate de ora un tren spre Bucuresti pe care l-am prins datorita intarzierii de o ora pe care o acumulase pe traseu.
Unul dintre lucrurile pentru care merita sa calatoresti sunt oamenii intalniti si ceea ce inveti despre ei. Am invatat ca, pe parcursul unei calatorii, trebuie sa stii atat sa ai incredere in oameni (pentru ca unii nu vor decat sa te ajute), cat si sa fii suspicios – fiecare, la momentul potrivit. Poate veti spune ca am avut doar noroc, ca puteau sa mi se intample lucruri rele... asa este. Am tras un loz castigator. Am ajuns cu bine acasa, cu picioarele, fata si mainile arse de soare, dar a meritat.
Cea de-a doua iesire pe munte de una singura este in Piatra Craiului, muntele meu favorit. Urc pe traseul cel mai la indemana care incepe la Fantana lui Botorog. In jurul meu chiuie pasarelele, soarele se joaca printre frunze si simt din nou ca mirosul asta de pamant, iarba si vant va fi un loc unde ma voi putea intoarce oricand, ca un fel de „acasa” mai mobil, nu atat de punctual localizat. La Curmatura, lume putina – e abia vineri, ora 2 dupa-amiaza. Regasesc pisica si cei doi Saint-Bernarzi... Dupa o ciorba si un pic de peisaj savurat pe terasa o pornesc spre varful Turnul Pietrei Craiului unde nu mai fusesem niciodata. Super traseu, cu stanci de catarat, lanturi si senzatii – atat cat se poate fara asigurare (3 ore dus-intors). Aproape de varf, ii prind din urma pe baietii care plecasera cu ceva timp inaintea mea de la cabana si stam un pic de vorba. Sunt din Miercurea Ciuc si contempla muntii Bucegi, care se vad in departare.
- Bucegi, ce sa facem in Bucegi? Acolo e plin de bucuresteni. Se intalnesc acolo pe carare, cand dau coltu’ – „Ce faci, fratele meu?”
Zambesc la „xenofobismul” fara de locuitorii Capitalei, asa ca ma intreaba:
- Esti de-acolo?
Da-ul meu starneste un ras general, dar sunt cu totii de acord ca daca m-am nascut la Galati „nu se pune”.
- In Bucegi, vezi mamicile ca-si plimba copii cu caruciorul...oa...oa si-i baga suzeta in gura...
Fac niste poze pe varf si dau peste o cruce ridicata de colegii de drumetie ai unui ghnionist care a murit pe munte lovit de traznet fix la ora 12.20. Cata precizie...
- Cum si-or fi dat seama? comenteaza baietii.
- Da, a murit dupa ce a trimis un mesaj la ora 12 cu „Cineva ma iubeste”...
- Sau o fi trecut unu pe aici si inca mai avea curent si o fi zis, ia sa-mi incarc eu telefonul...
- Asa ca daca ni se descarca telefoanele, bai, te trimitem pe tine sa stai pe creasta...
- Ia vezi, ma, ca te-ai inrosit si nu am iaurt dupa mine sa te dau diseara...
- Da' avem branza... Avem apa sa il spalam...
- Da, ii facem o frectie cu branza si dupa aia facem un dus...
- Da, ma, mulgem o capra neagra...
- Ca sta aia sa o mulgi tu!
Baietii merg in continuare la refugiul Ascutit, unde vor innopta, iar eu ma intorc la cabana. Apropo de mamici care plimba carucioarele prin Bucegi, pe la 10 seara la cabana ajunge o familie cu o fetita de doar un an si patru luni. Micuta Andreea Ioana a plans un pic si s-a linistit. Oricum, a fost mult mai discreta decat obisnuitele sforaituri de la priciuri.
De dimineata, mananc in graba o omleta si la 7.30 o sterg spre varful Ascutit pentru ca, desi eu imi aduceam aminte ca nu era asa mult de catarat, harta ma contrazice si am ceva de mers. Memoria mea distorsionata retine din prima excursie in Piatra Craiului doar lucrurile frumoase, entuziasmul de a ma catara pe stanci, de a urca si cobori treptele crestei, de a gasi combinatia castigatoare de pasi pentru a te cocotza. Traseul este, insa, mult mai nesuferit si am descoperit ca nu iti poti forta prea mult organismul dincolo de limitele lui, oricat de ambitios ai fi. Am scos pana in Ascutit timpul record de o ora si trei sferturi.
La 9.30 porneam pe traseul de Creasta - aceeasi experienta minunata pe care mi-o aminteam, doar ca acum sunt contra cronometru – din Zarnesti am un tren la 15.30 si inca unul la 17.00. Nu indraznesc sa sper la cel de la 15.30... Primul meu traseu in Crai a durat 12 ore, cu coborare pe la Brusturet – Pestera Dambovicioarei. Dupa ce merseseram in continuu de la 8 dimineata, la 8 seara nimeni nu era dispus sa ne cazeze pentru ca vroiam sa ramanem doar o noapte. Ne-au spus verde in fata – pentru o noapte, nu murdarim asternuturile...
La 12 fara ceva ajung pe Piscul Baciului, punctul cel mai inalt si, dupa un popas alaturi de alti drumeti, ma dau de-a dura (sintagma luata destul de "la propriu" pe o panta cu inclinatie de vreo 70 de grade si grohotis) pe coborarea infernala spre refugiul Grind, timp de o ora. Se putea si mai rau – ultima data cand am coborat, ploua - ceea ce e o situatie vesela: pietrele o iau la vale sub tine, pe iarba aluneci ca pe derdelus. Din fericire, am avut o vreme superba...
De la Grind, intentionez sa o iau prin prapastiile Zarnestilor. Dau peste niste baieti cu bicicletele si ei imi spun ca e cel mai scurt traseu, asa ca o iau la picior. Mai departe, cand nu mai gaseam marcajul, ma intalnesc cu doi baieti care dadeau o tura cu ATV-ul – imi arata drumul si se ofera sa ma duca mai rapid daca ma intalnesc la intoarcere. Mai dau peste un cuplu care se plimba alene pe un camp verde, cu tapetul larg al Craiului pe fundal. Toti se mira ca merg singura pe munte, chiar si un om pe care il intalnesc mai jos, iesind dintr-o gospodarie. Dar e acelasi lucru ca si cand ar fi un baiat, le spun. Pe munti „grei” urca oameni civilizati si daca e sa vina ursul si esti intr-un grup, pericolul e acelasi. Singura smecherie e ca, atunci cand pornesc, eu nu ma gandesc ca mi s-ar putea intampla ceva rau.
In sat, ma ajung din urma baietii cu ATV-urile si ma duc cativa kilometri mai jos, spunandu-mi ca e mai simplu sa iau autobuzul spre Brasov din Moeciu decat sa merg pe traseul pe care il aveam eu stabilit. M-am bazat pe faptul ca ei cunosteau imprejurimile si tocmai cand imi blestemam zilele, ramasa sa merg pe un drum de tara, printr-un sat necunoscut (cica mai aveam 6 km pana la Moeciu), opreste o masina cu un cuplu care mergea la BRASOV! Eram obosita, prafuita, rupta de soare si nu-mi venea sa cred ca zbor pe bancheta din spate a unei masinutze care bubuia de muzica house spre BRASOV! La 16.00 eram in oras, in condtiile in care la 14.30 abia scapasem de drumul forestier si iesisem in sat!
Ii multumesc lui Dumnezeu ca a fost atunci langa mine si le doresc numai bine baietilor cu ATV-urile si cuplului din masina care a aparut "in perfect timing", altfel faceam o mama de insolatie!
La gara, am avut in jumatate de ora un tren spre Bucuresti pe care l-am prins datorita intarzierii de o ora pe care o acumulase pe traseu.
Unul dintre lucrurile pentru care merita sa calatoresti sunt oamenii intalniti si ceea ce inveti despre ei. Am invatat ca, pe parcursul unei calatorii, trebuie sa stii atat sa ai incredere in oameni (pentru ca unii nu vor decat sa te ajute), cat si sa fii suspicios – fiecare, la momentul potrivit. Poate veti spune ca am avut doar noroc, ca puteau sa mi se intample lucruri rele... asa este. Am tras un loz castigator. Am ajuns cu bine acasa, cu picioarele, fata si mainile arse de soare, dar a meritat.
Piatra Craiului pe scurt
Incep cu finalul drumetiei - iaurt pe fata si pe picioare ca sa aline arsurile, sa previna insolatia... si sa va distreze pe voi!

Romania, the land of choice (I)

Fantana lui Botorog, locul de unde drumetul isi umple sticlele cu apa pentru urcusul care urmeaza

Romania, the land of chioce (II)
Fantana lui Botorog, locul de unde drumetul isi umple sticlele cu apa pentru urcusul care urmeaza
Romania, the land of chioce (II)
duminică, 21 iunie 2009
Padurea
Piatra Craiului inflorita
Abonați-vă la:
Postări (Atom)