Am ajuns la Cabana Dochia din Ceahlău prin Lutu Roşu (traseu de 3 ore jumate), pe ceață și ninsoare și am fost întâmpinați de cățeii bucuroși de oaspeți. Cabana era plină de lume și atmosferă a fost din plin mulțumită unui grup de la clubul turistic „Roza vîntulurilor” Bucureşti care a avut un laptop şi mult chef de distracţie. Seara am dansat, am trecut pe sub eşarfa de limbo, am jucat ţigăneşte şi ne-am împrietenit.
A doua zi ne-a întâmpinat, de cum am făcut ochi, o privelişte care nu te mai lăsa să prelungeşti somnul de weekend şi te atrăgea afară, la frig. Crestele munţilor erau învelite în nori, aşa că aveai impresia că vezi un ocean din care răsar, din loc în loc, insule. Peste cabană şi vârful Toaca, soarele arunca tente rozalii.
Am urcat către Toaca (1904 m) pe lângă scările care acum sunt complet distruse şi ne-am amuzat făcând poze în cele mai originale posturi, încercând să capturăm şi entuziasmul de a fi la munte pe o vreme atât de însorită, cu „marea alpină” (vorba Anei) sub ochi.
Ne-am cocoţat pe stânci, ne-am bătut cu zăpadă, am vizitat schitul din preajma cabanei şi am prins un asfinţit minunat. Doar prima cameră din biserica schitului era deschisă, de unde turiştii se puteau autoservi cu lumânări şi o mare varietate de podoabe jumătate bisericeşti (pentru că aveau câte o cruciuliţă sau icoană), jumătate laice pentru că se întreceau în aspectul comercial. Nimeni nu vindea lumânările sau lănţicurile, luai ce îşi trebuia, lăsai banu şi plecai.
Seara s-a dansat din nou, până târziu, am zdrăngănit un pic chitara şi ne-am dus la culcare. Nici vorbă de acea atmosferă cu manele şi cabanier naşpa despre care citisem pe forumuri înainte de plecare. In prima zi la cabana nu prea se putea manca decat ciorba si mamaliga, dar meniul s-a diversificat de a doua zi, care a coincis cu reaprovizionarea bucătăriei; aşa că am putut servi friptură cu cartofi prajiti (15 lei), dar şi o delicioasă ciorbă de legume (4,5 lei).
A doua zi, m-am trezit când răsăritul tocmai înroşea zarea, m-am strecurat afară, şi, cocoţată pe stânci, am făcut poze până am rămas fără baterie.
Am fost printre ultimii care au plecat din cabană, descurajaţi de gândul de a ne întoarce la Bucureşti, alegând pentru coborâre drumul prin Poiana Maicilor (cam 4 ore) care a fost foarte plăcut, doar prima parte a coborârii fiind abruptă, ceva mai dificilă.
sâmbătă, 13 decembrie 2008
La scaldat...
Am rezervat o zi scăldatului şi am mers pe cea mai mare dintre insulele Prinţilor care ne-a cucerit prin casele de vacanţă pierdute în mijlocul unor grădini exotice şi prin faptul că nu se circula decât cu bicicleta sau cu trăsura trasă de cai, motiv pentru care în toată insula domina un autentic miros de bălegar.
Am făcut plajă pe o terasă privată, negociind cu portarul să ne lase să intrăm pentru 10 lire de persoană.
Am făcut plajă pe o terasă privată, negociind cu portarul să ne lase să intrăm pentru 10 lire de persoană.
La shopping, poze
La shopping
Bazarul Istanbului este cât un cartier care cuprinde zona de haine și bijuterii, zona „materiale de construcţie” şi zona mirodenii. Ne-a trebuit un timp să ne obişnuim cu stilul turcilor de a vinde, prin negociere... şi o dată ce am prins tehnica, am început să ne întrebăm care este suma maximă pe care o putem scadea din pret. Una dintre cele mai mari reduceri ne-a fost făcută la o tobă pe care o cumpăram pentru tata, preţul scăzând de la 60 de lire turceşti la 15.
În timp ce încercam să cumpăr o ie brodată am dat peste cel mai talentat negociator pe care l-am văzut vreodată – o fată din Chile care efectiv s-a rugat de vânzător tot timpul cât am probat eu ia să-i vândă un sari şi a obţinut preţul dorit, în ciuda protestelor turcului, „But for me, there’s no profit!”. Am admirat-o în contextul acela şi m-am gândit că n-aş fi reusit aşa ceva niciodată.
Orgoliul românesc a ieşit la înaintare aproape stricând negocierea şi pentru o pereche de cercei, când noi nu vroiam să renunţăm la preţ, iar vânzătorul l-a luat pe Leone la sentiment: „What is it for you, 5 lira? For her smile! Look, she likes them...” şi pentru că am insistat să nu cedăm, vânzătorul a marşat, aruncând o mică umilinţă care nu mai conta din moment ce noi câştigasem negocierea: „Take care whom you married”, mi-a spus. „He did not want to pay an extra 5 lira to see your smile, but I, a stranger, I give 5 lira for your smile”. M-am distrat de felul în care a știut să ajungă la punctul vulnerabil pentru a câștiga tranzacția, dar Leone a ieșit morcovit.
Bazarul e un paradis de haine hippy și de bijuterii. Acel univers care te atrage ca un vârtej de culori și tentații fascinează orice femeie. Bărbații se declară în scurt timp „căpiaţi”.
Bazarul de mirodenii e o desfătare pentru simţuri – săpunuri naturale, saci cu mirodenii colorate de care nu ai mai auzit vreodată, nuga, rahat, ceaiuri... se îngrămădesc în ochii cumpărătorului atârnând din tavan sau îmbiindu-l cu hălcile apetisante...
În ultima seară, am mâncat sub podul care ducea la Galata. Vânzătorul ne agăţase cu câteva seri înainte, ne numise „my Romanian friends” şi ne scrisese pe o carte de vizită că ne face reducere, aşa că ne-am gândit să proftăm. La masă, ne-a adus o tavă imensă cu peşte nepreparat din care să ne alegem, deşi noi ne făcusem socoteala să nu cheltuim prea mult şi ne hotărâsem la altceva. Peştele de pe tavă era atât de tentant, că ne-am lăsat ademeniţi. N-a fost o alegere rea şi am primit băuturi, ceai şi fructe gratis la desert. La finalul cinei, am concluzionat că, deşi ne-a oferit acea reducere, talentul de vânzător al prietenului nostru turc ne-a determinat să facem o consumaţie suficient de mare ca sa acopere suma pe care trebuia el să o extragă de la o masă.
În timp ce încercam să cumpăr o ie brodată am dat peste cel mai talentat negociator pe care l-am văzut vreodată – o fată din Chile care efectiv s-a rugat de vânzător tot timpul cât am probat eu ia să-i vândă un sari şi a obţinut preţul dorit, în ciuda protestelor turcului, „But for me, there’s no profit!”. Am admirat-o în contextul acela şi m-am gândit că n-aş fi reusit aşa ceva niciodată.
Orgoliul românesc a ieşit la înaintare aproape stricând negocierea şi pentru o pereche de cercei, când noi nu vroiam să renunţăm la preţ, iar vânzătorul l-a luat pe Leone la sentiment: „What is it for you, 5 lira? For her smile! Look, she likes them...” şi pentru că am insistat să nu cedăm, vânzătorul a marşat, aruncând o mică umilinţă care nu mai conta din moment ce noi câştigasem negocierea: „Take care whom you married”, mi-a spus. „He did not want to pay an extra 5 lira to see your smile, but I, a stranger, I give 5 lira for your smile”. M-am distrat de felul în care a știut să ajungă la punctul vulnerabil pentru a câștiga tranzacția, dar Leone a ieșit morcovit.
Bazarul e un paradis de haine hippy și de bijuterii. Acel univers care te atrage ca un vârtej de culori și tentații fascinează orice femeie. Bărbații se declară în scurt timp „căpiaţi”.
Bazarul de mirodenii e o desfătare pentru simţuri – săpunuri naturale, saci cu mirodenii colorate de care nu ai mai auzit vreodată, nuga, rahat, ceaiuri... se îngrămădesc în ochii cumpărătorului atârnând din tavan sau îmbiindu-l cu hălcile apetisante...
În ultima seară, am mâncat sub podul care ducea la Galata. Vânzătorul ne agăţase cu câteva seri înainte, ne numise „my Romanian friends” şi ne scrisese pe o carte de vizită că ne face reducere, aşa că ne-am gândit să proftăm. La masă, ne-a adus o tavă imensă cu peşte nepreparat din care să ne alegem, deşi noi ne făcusem socoteala să nu cheltuim prea mult şi ne hotărâsem la altceva. Peştele de pe tavă era atât de tentant, că ne-am lăsat ademeniţi. N-a fost o alegere rea şi am primit băuturi, ceai şi fructe gratis la desert. La finalul cinei, am concluzionat că, deşi ne-a oferit acea reducere, talentul de vânzător al prietenului nostru turc ne-a determinat să facem o consumaţie suficient de mare ca sa acopere suma pe care trebuia el să o extragă de la o masă.
joi, 11 decembrie 2008
Palate
Palatele sultanilor
Impresionante. Palatul Dolmabahce şi Palatul Topkapi. Primul este modern, a servit drept sediu al administraţiei otomane între 1853 şi 1922. 14 tone de aur foiţe au fost folosite pentru impodobirea tavanelor din palat. Cel mai mare candelabru din cristal de Bohemia decorează palatul, reprezentând un cadou oferit de Regina Victoria. Popularul Ataturk, primul preşedinte al Turciei şi-a petrecut ultimele zile în Dolmabahce în 1938 şi a murit într-unul din dormitoarele care în prezent face parte din circuitul turistic al muzeului.
Cel de-al doilea este palatul tradiţional al sultanilor, în care generaţii de conducători au locuit între 1459 şi 1853, când sultanul Abdul Mecid I a transferat sediul în Dolmabahce. După prăbuşirea imperiului Otoman, în 1921, palatul a fost transformat în muzeu. La Topkapi am descoperit sabia lui Ştefan cel Mare şi ne-am minunat de imensele cazane în care se gătea pentru mulţimea adăpostită în palat, de cadourile opulente primite de sultani, dar şi de priveliştea asupra strâmtorii Bosfor. Topkapi a fost comandat de sultanul Mehmet al doilea în 1459 şi terminat în doar şase ani.
La Dolmabahce am prins schimbarea gărzii, la Topkapi, o paradă a locuitorilor de altădată ai palatului.
Cel de-al doilea este palatul tradiţional al sultanilor, în care generaţii de conducători au locuit între 1459 şi 1853, când sultanul Abdul Mecid I a transferat sediul în Dolmabahce. După prăbuşirea imperiului Otoman, în 1921, palatul a fost transformat în muzeu. La Topkapi am descoperit sabia lui Ştefan cel Mare şi ne-am minunat de imensele cazane în care se gătea pentru mulţimea adăpostită în palat, de cadourile opulente primite de sultani, dar şi de priveliştea asupra strâmtorii Bosfor. Topkapi a fost comandat de sultanul Mehmet al doilea în 1459 şi terminat în doar şase ani.
La Dolmabahce am prins schimbarea gărzii, la Topkapi, o paradă a locuitorilor de altădată ai palatului.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)