joi, 11 decembrie 2008

Poze Galata, meşteşuguri

Antreprenor
Piaţa artiştilor


Mirosind laleaua de hârtie

La huzur...


Artă turcească



Ocheadă din turnul Galatei


În cartierul Galata...

Meşteşurguri furate...

Turnul Galatei oferă o minunată privelişte asupra Istanbului care te face să-ţi iei lumea în cap şi să nu te mai întorci acasă. Galata arară ca un orăşel medieval, cu străduţe înguste, înţesate pe o parte şi pe alta de magazine de haine, bijuterii şi instrumente muzicale. Dincolo de Galata, descoperim strada principală de shopping a oraşului, botezată de noi "Oxford Street", după centrul cumpărăturilor din Londra. Tot pe "oxford street"-ul turcesc îl întâlnim pe vânzătorul de îngheţată care dădea un adevărat spectacol până îţi vindea îngheţata, plimbându-ţi-o pe sub nas şi prefăcându-se că o scapă pe jos.
Istanbulul e un oraş plin de inspiraţie şi creativitate, dar şi un oraş al desfătării. Peste tot, artiştii au magazine sau simple tarabe unde îşi vând creaţiile care variază de la tablouri, până la bijuterii şi haine brodate, şalvari înfloraţi... Cerceii atât de variaţi mă atrăgeau către fiecare panou, să îi studiez şi să-i ating, aşa că, din când în când, prietenii mei se trezeau că vorbesc singuri când mi se adresau, pentru că mă desprindeam brusc de micul nostru grup, în vânătoare mea după cei mai frumoşi cercei.
Inelele din cupru atât de spectaculoase au fost cele care m-au făcut să îmi propun să învăţ cum se fac bijuteriile unicat pe care le găseai peste tot. Leone nu mi-a dat nici o şansă să smulg secretul de la vreunul din artiştii bijutieri care expunea în piaţa din port, dar încăpăţânarea îmi spunea că nu pot să renunţ. Am intrat în vorbă cu un bătrânel cu care m-am înţeles mai mult prin semne şi mai slab în engleză şi care mi-a arătat cum îndoia cuprul, cum imprima desene pe foiţa arămie şi mi-a explicat că pot merge la atelierul lui dacă vreau să văd mai multe. Aşa că, în ziua următoare, Leone a mers cu mine până în cartierul unde, într-un mic magazinaş şi un atelier la subsol, fratele bătrânelului şi fiul său făceau bijuterii. De data asta comunicarea a fost mai simplă în engleză cu fratele care avea cam 50 de ani decât cu fiul, de vreo 20. Mi-au creat pe loc două inele, mi-au arătat piroanele cu care imprimă modele în cupru, soluţiile acide cu care înnegresc cuprul, polizorul de la subsol, iar eu îmi făceam deja planurile despre cum mi-aş putea înghesui un atelier de genul ăsta în apartamentul din Bucureşti. "Firele de cupru se obţin simplu, furi nişte cabluri, le decojeşti şi gata, ai firele!", m-au lămurit prietenii care aveau acum un nou subiect de mişto.
Atelierul turcilor era de o ordine impecabilă, iar magazinul - împânzit cu sute de modele diferite de bijuterii. Le-aş fi cumpărat pe toate dacă se putea. Instrumentele erau moştenite din generaţie în generaţie, o dată cu meşteşugul de bijutier pe care l-am furat şi eu în trecere prin Instanbul.
Oraş al desfătării în puf, al mîncărurilor deosebit de gustoase şi al muzicii care te îmbie să dansezi în ritmuri lascive. Seara mergem să ne tolănim pe perne şi învăţ de la cel care ne serveşte (patronul însuşi) cum se face o lalea dintr-un şerveţel de hârtie. Cu o seară înainte, ne agăţase pe străduţele din preajma hotelului - "Come, sit, where are you from? A, Romania, Hagi, Mutu..." abordarea clasică. Roxana îi spune că nu putem rămâne în seara aceea şi atunci ne smulge o promisiune: "But tomorrow? Ok, tomorrow. But if I see you at another place, I shoot you!" Ne-am amuzat de abordarea lui şi am mers a doua zi. Am mâncat baclavale, am văzut cum se aprinde o narghilea şi am fost agăţaţi de o familie de australieni cu experienţă în călătorii care ne-au întrebat ce merită văzut în prima zi. Tatăl, australianul şef, a avut o atitudine interesantă în ceea ce priveşte cina familiei şi i-a spus patronului pistolar: "Avem 30 de lire, daţi-ne să mâncăm ce aveţi mai bun, dar să ne încadrăm în această sumă". Turcul avea să-şi dea toată silinţa ca cina să fie apreciată dacă vroia să şi-i păstreze ca şi clienţi şi totuşi ei nu vor plăti mai mult decât suma oferită - bună strategie...
Comerţul în Turcia e un mod de viaţă, împletit cu abundentul lor spirit artistic. Vând orice, oriunde. Într-o zi, la un colţ de stradă întâlnim un puşti de 10-12 ani, cu un cântar în faţă, aşteptându-şi clienţii să-şi măsoare kilogramele şi citind, cu interes, presa - viitorul sau, deja, actualul antreprenor.

duminică, 23 noiembrie 2008

Poze - Moscheea scufundată, Hagia Sofia şi Moscheea albastră

Moscheea albastră
Pui de turc, la plimbare prin moschee...
Trupa veselă cu ochii mici, prezentă în concediile oricui

Sfinţi familiari, în Hagia Sofia, jumătate biserică, jumătate moschee

Ayasofya

Trei dintr-o lovitură: Moscheea scufundată, Hagia Sofia şi Moscheea albastră

Plecăm la plimbare înarmaţi cu informaţiile Roxanei care şi-a asumat cu succes rolul de ghid al micului nostru grup.
Prima oprire: Moscheea scufundată (“Basilica Cistern”). Prima satisfacţie a meseriei noastre de jurnalişti - reduceri la taxa de intrare pe baza legitimaţiilor. Moscheea scufundată e un monument subteran impresionant, în care pluteşte o atmosferă gotică. Lumini subtile, coloane înalte şi apă de un metru prin care înoată peşti. 'Yerebatan Sarayı' a fost construită în timpul domniei împăratului Iustinian şi a servit stocării rezervelor de apă cu care erau alimentate Palatul Constantinoplului şi alte clădiri din zonă. A continuat să deservească Palatul Topkapi, al sultanilor, după cucerirea otomană din 1453, până în timpurile moderne. “Basilica Cistern” poate stoca 80.000 de metri cubi de apă şi a primit acest nume pentru că a fost construită sub piaţa Stoa Basilica.
Cele 336 de coloane de câte nouă metri înălţime, luminate de reflectoare sunt responsabile de atmosfera gotică din basilica ascunsă.
Următoarea oprire: peste drum, Hagia Sofia. Construită în intervalul 532 şi 537, tot în timpul domniei împăratului Iustinian, a fost la început o catedrală ortodoxă. Când Constantinopolul a fost cucerit de Mehmed al doilea, biserica a fost transformată în moschee (Ayasofya). Clopotele şi altarul au fost înlăturate, icoanele, acoperite de mozaicuri. Acum, Hagia Sofia este o interesantă combinaţie între figuri ortodoxe de sfinţi şi stilul decorativ al moscheelor. Popularul Ataturk a transformat-o în muzeu, în 1935.
Moscheea albastră, al treilea punct bifat pe listă, este cea mai mare moschee din Istanbul. Ne uimesc mozaicurile complicate, luminoase, spre deosebire de atmosfera mai întunecată din Hagia Sofia. E o adevărată distracţie să mergi desculţ pe covoarele pufoase, să te aşezi direct pe jos, de parcă ai fi invitat la o cafea, acasă la Mahomed, ca şi cocehtăria de a purta mereu după mine o eşarfă pe care să mi-o înfăşor în jurul capului de câte ori intru într-o moschee...

marți, 11 noiembrie 2008

Poze "Spre Istanbul"












Istanbul, oraşul gigantic care se extinde...















Lustragii, lângă gară
















Leone si mozaicul














Florile Istanbulului





























În braţele lui Ataturk, ca în sânul lui Avraam :)

Spre Istanbul


Istanbulul e un amestec colorat de tradiţie, modernitate şi intens spirit balcanic, prins într-o permanentă agitaţie, cu furnicarul de turişti care foieşte pe străzi, prin tramvaie şi bazare.
Deşi e un oraş imens, ai senzaţia că te afli într-un fel de sat vesel, în care intri în vorbă cu toată lumea, prinzi din zbor ofertele la cercei, porumb fiert şi masa de prânz strigate de negustori în plină stradă. În orice ungher din Istanbul se face comerţ, iar turcii au modalităţi specifice de a-şi atrage clienţii - te agaţă în plină stradă, joviali, gata de glume şi impresia pe care ţi-o lasă e că au în sânge această atitudine, că nu o fac din obligaţie, ci pentru că e un mod de viaţă, în care au crescut.
Cu acelaşi zâmbet, îţi spun un preţ de două ori mai mare decât valoarea efectivă a produsului şi trebuie să duci o adevărată luptă psihologică pentru a ajunge la preţul normal al pieţei. Confruntarea implică rugăminţi, presiuni, până şi renunţări - strategia finală de negociere este "întoarce spatele şi pleacă"; negustorul va veni după tine, oferindu-ţi preţul pe care l-ai cerut. Chiar şi atunci, pleci cu sentimentul că oarecum tot te-a păcălit... şi puteai negocia mai bine.
Drumul până la Istanbul e nostim, trenul e plin de călători din toată lumea - începând cu fetele care sunt finlandeze, norvegiene - something, blonde şi frumoase, în şlapi şi pantaloni scurţi şi terminând cu spaniolii care stau pe jos în faţa toaletei din tren şi dau în cărţi de tarot, lângă sticle cu băutură.
Pe la trei noaptea ajungem la vamă şi suntem daţi jos cu toţii şi încolonaţi în faţa biroului vamal pentru obţinerea vizei. Suntem somnoroşi, frigul şi noaptea, dar şi procedura de a debarca un tren întreg pentru vize ne evocă imagini sumbre, de genul lagăr sau lansează glume pe care experienţa românească le crează uşor: "ăştia ne-au dat jos să ne facă la buzunare". Gluma ne trezeşte brusc şi revenim în grabă la tren unde lăsasem tot - portofele, aparate foto...
Computerele turcilor merg prost; funcţionarul la biroul căruia nimeresc se plictiseşte, se uită la faţa mea inocentă şi îmi pune viza fără să mai verifice :).
Dimineaţa, până să ajungem în gara din Istanbul mergem cam o oră, trecând pe lângă imense cartiere de la periferia oraşului gigantic care se extinde.
Hotel Erboy, unde ne vom caza, e la doi paşi de gară şi hoinărim până la ora la care trebuie să facem check-in-ul. Istanbulul pe care îl descoperim la prima tură e plin de flori colorate şi, la fiecare pas, cercei, mărgele, papucei, covoare, suveniruri de vânzare.
Ataturk, primul preşedinte al ţării (Mustafa Kemal Ataturk - 1881-1938), fondatorul Turciei moderne este tratat ca un erou naţional prezent la tot pasul prin fotografii afişate în magazine sau în plină stradă şi statui. Ne amintim de fotografiile omniprezente ale lui Ceauşescu (doar că acelea erau impuse) şi ne mirăm de popularitatea atât de intensă şi unanimă a unui personaj politic.





joi, 16 octombrie 2008

Marea toamna...

Plaja pustie pana departe, soarele ridicat de un metru deasupra orizontului incalzeste cu fiecare secunda mai puternic, senzatie ce aminteste de vara. Marea ramasa singura se intoarce in sine, tacuta, inconstienta, bolborosind val dupa val catre tarm, eliberata de imagini si personalizari venite o data cu hoaredele oamenilor in vacanta, eliberata de caini, tipete de copii, ambalaje aruncate in apa, turisti care se balacesc, inconstienti totusi de prezenta ei. Marea, redevenind dintr-o jucarie, o forta.
Plaja e plina de scoici, prinse impreuna in perechi. Daca te uiti cu atentie, gasesti si melci mari, unii chiar neciobiti. Ma uimesc scoicile, atat de variate, fiecare alt model, alta nuanta, nici una nu seamana cu alta, unice. Mai mult decat specii de animale marine, mici jucarii ale imaginatiei naturii.
Am o relatie speciala cu marea, e prezenta langa mine din copilaria timpurie si cand privesc spre orizontul ei, imi evoca vase cu panze, deschise spre calatorii, spre explorari. Ma leaga de mare predispozitia mea spre calatorie.
Unul dintre sentimentele care imi dau o mare implinire este chiulul de la activitati planificate, la care esti obligat sa mergi fie ca vrei, fie ca nu vrei, cum ar fi un teambuilding al companiei care presupune o zi intreaga de toamna insorita petrecuta intr-o sala de conferinte, obligat sa ai idei, cand, de fapt, nu vrei decat sa hoinaresti.
Asa ca... am fugit de la hotelul unde eram cazati cu tinta: Vama Veche. Drumul dintre Mamaia si Navodari e pustiu, nici macar microbuze nu circula, merg cativa km pe jos pana in Mamaia. Pe drum, calculez ca nu am timp suficient pentru Vama Veche si ramane sa ma plimb prin Constanta pe care nu am mai vazut-o de cativa ani.
La intrarea in santierul naval, langa faleza, e sarbatoarea recoltei. Muzica populara, chiuituri, legume la vanzare, ceramica si fluierase, pe fundalul marii si al imaginii de sidef a cladirii Cazinoului. In departare, Cazinoul pare un palat oriental la care veneau in vizita sultanii in corabii sau vreo resedinta marina... In realitate, din cladirea Cazinoului a mai ramas doar o toaleta cu plata, la demisol. Lambriuri de lemn, oglinzi, pereti pictati ca in perioada interbelica, o scara impunatoare, inca imbracata in mocheta rosie, prafuita... interior ramas in paragina. Intru in vorba cu paznicul care, cand ii spun ca sunt din Bucuresti, ma duce sa imi arate un afis cu „cine a luat Cazinoul sa il renoveze”. E Casa Vernescu. Zambesc si il rog frumos, asa ca obtin fix trei minte sa ma plimb pe la etaj. E prima daca cand intru in Cazino.
O sala mare de bal, pictata, cu ferestre mari, in forma de scoica, prin care se vede marea, intinsa si o sala de spectacol, inalta, cu o scena impunatoare. Tavanul, holul mare de la intrare cu scara, decorate baroc, cu ornamente grele, aurii. Imi trec prin minte castelul Miramare din Trieste, Italia si Palatul Sultanului din Istanbul... transformate in atractii turistice care aduc bani frumosi statului. La noi, cel mult vor aduce bani frumosi unui proprietar privat sau, varianta b, vor fi lasate sa se degradeze de la sine.
Urcand pe la Geamie am mai descoperit cateva cladiri din Constanta veche, cu o arhitectura remarcabila, in aceeasi stare de parasire. Casa cu lei pe acoperis, scari si coloane la intrare are geamuri sparte si carton care carpeste ferestrele. Pe usa si la ferestre sunt afise scrise de mana: „Accesul interzis” . Fostul „Hotel d’Angleterre” are pe fatada o placuta pe care scrie „In acest loc s-a aflat Hotel d’Angleterre unde in iunie 1882 a petrecut 10 zile Mihai Eminescu 1850-1889, poetul national al romanilor”. Cateva geamuri de la parter sunt deschise, arunc o privire inauntru. Zugraveala e in stilul celei de la Cazino, prin usile de la intrare, prost inchise se vad sculpturile cu ingerasi, din hol. Renovat, sunt sigura ca ar avea mare succes, sprijinit de „brandul” lui Eminescu (daca, desigur, patronul ar fi suficient de inteligent sa il foloseasca) si de locatia foarte frumoasa, aproape de faleza si port. Desigur, ar trebui o renovare a intregului cartier.
Zona veche a Constantei e locuita de tigani, ca si Lipscaniul din Bucuresti.
In portul unde altadata stateau pescari pe mal, acum s-a construit o marina, cu pontoane prelungi, albe, langa care sclipesc ambarcatiuni de lux, acostate. Posesorii sunt dintre cei care ar fi incantati sa locuiasca la un hotel in apropiere, mai ales cu iz de epoca...
Geamia mi se pare minuscula fata de ceea ce am vazut la Istanbul, turnul ei ma face sa zambesc si imi aminteste, vag, de „Maria si marea”.
In rest, aceeasi Constanta ingrijita in centru, cu spatii verzi si oameni de treaba.
La intoarcere, iau autobuzul pana la Pescarie, la intrarea in Mamaia si fac cei cativa kilometri inapoi spre hotel pe plaja. Urc digul de care se sparg valuri in mii de stropi sclipitori, merg pe nisipul arat, adun scoici. Pe plaja zac meduze si crabi morti, scosi de valuri la mal. Albastrul intunecat e presarat, pretutindeni cu valurele mici si albe. Pescarusii se apropie de apa, ciugulesc din scoicile de pe tarm. Ma intreb ce trebuie sa simta un pictor care vine cu sevaletul si culorile pe malul marii pentru a surprinde tocmai aceasta imagine, intensa care intr-un tablou ar putea deveni statica, banala si chiar deprimanta.
Peisajul e aparte fata de marea obisnuita, hotelurile sunt inchise si senzatia e de parasire sau de asediu. Cu atat mai mult, ai o intimitate crescuta cu marea care nu te asculta, nu te vede, se asculta doar pe sine insasi, mereu in acelasi murmur, acum regasindu-se.

About

toateBlogurile.ro